Politicianul-plic între avariție și nerușinare

Are o problemă România cu moravurile publice? Nu subevaluăm dimensiunea etică doar pentru că trăim într-o țară obligată să supraviețuiască în logica dispensei sau a pogorămintelor? Iată ce scria Ion Ghica în anul 1892: „Funcţionarismul a devenit un rău mare care bântuie ţara noastră. Mai înainte vreme, impiegaţii statului se ziceau slujbaşi, adică oameni la serviciul publicului. Acum ei se numesc funcţionari – sluga de altădată se consideră stăpânul publicului…”

Puţini ar fi anticipat la sfârşitul secolului XIX că va veni vremea când politicienii români îşi vor batjocori nu doar propriul popor, ci vor sfida toţi cetăţenii Europei care contribuie la un buget comun. Nesimțirea dovedită de Adrian Severin în fața lumii întregii este spectaculoasă și s-a bucurat de ample comentarii de calitate. Demisia de onoare pare la noi cvasi-inexistentă. Cu excepția lui Mihai-Răzvan Ungureanu, puțini au fost demnitarii Guvernelor României care au părăsit fotoliul ministerial fără presiune publică. Sancțiunea presei sau logica colectivei de partid sunt mai prompte decât remușcările conștiinței individuale.

Dincolo de profilul găunos al personajului (modelat perfect după tiparul activistului comunist marca „Ștefan Gheorghiu”), cazul Adrian Severin scoate la iveală relația dificilă a politicianului român cu banii și rușinea.

De ce politica a ajuns un mijloc de căpătuială – un meschin calcul de supraviețuire într-o lume dură și competitivă? Pentru că ipochimenul în cauză n-are o profesie bine definită. Jucând simultan rolul expertului, al consultantului, al doctrinarului, al ofițerului de legătură, al specialistului în drept comercial, geopolitică și justiție socială, omul cu pricina își identifică nu trăiește o vocație mistuitoare. Nu are un crez, fapt pentru care schimbă ușor familia politică (sau devine independent). Riscurile existențiale majore l-au ocolit. În comunism ori sub tranziție, politicianul-plic a stat la păstrare. Nicicând nu l-a consumat vreun proiect profesional de anvergură. Nu e în stare de-o pasiune intelectuală anume ori de-un proiect generos pentru comunitate. Vorbește vorbe. Pentru confort și cât mai multe parale, e dispus la orice compromisuri. Se înconjoară de oameni dubioși iar dacă e prins în flagrant se prezintă lumii ca victimă a dușmanilor. Banul îl atrage magnetic, schimonosindu-i chipul interior. Banul nemuncit vine ca o stihie, îți alterează discernământul și te îndepărtează de viața oamenilor anonimi.

Captiv în peștera imaginației populată doar cu brățări, haine scumpe, fotolii plușate, mașini „bengoase”, șoferi slugarnici, vacanțe exotice, zboruri business-class sau ceasuri de lux, politicianul-plic se simte predestinat la acest tip de viață. Totul i se cuvine birocratului superior: protocol, indemnizaţii, pensii speciale, rente viagere. Țara abia dacă-i merită serviciile iar postul pe care-l ocupă îi pare indispensabil. Omul n-are o adevărată viață privată spre care să se întoarcă: tihna singurătăţi, lecturi restante, prieteni intimi sau familie. Nici în tinerețe n-a dobândit vreo meserie care să-i aducă mari bucurii. Filarghiria alungă aşadar rușinea în fața semenilor şi sfiala de-a da ochii cu proprii săi votanți. Iată rețeta îngroșării obrazului.

În mult hulitul Occident, vinovat de secularizare și amnezie istorică, standardele de integritate sunt nemiloase. În dulcea noastră patrie, de la universitarii-plagiatori (i.e., Mircea Beuran), episcopi avari (i.e., Teodosie Tomitanul) sau gazetari oportuniști (i.e., Doru Bușcu & Stelian Tănase) până la parlamentari penali (Năstase, Pasat & co.) sau miniștri impenitenți (Chiuariu, Remeș, etc.), toate figurile publice par să știe că nimic, nicio stenogramă sau cameră video ascunsă, nu te compromite cu adevărat. Se găsesc mereu instituții, oameni și rețele gata să-i reabiliteze moral sau legal.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro