Reforma CFR, casa de bilete si revistele porno
Planuiam o calatorie de noapte la Arad si, pentru ca se anunta gerul si pentru ca vroiam sa prind un loc sigur la vagonul de dormit, am mers batrineste spre Agentia CFR din Str. Brezoianu nr 10. Spun „batrineste: pentru ca tinereste ar fi insemnat sa cumpar un bilet online, sa fac poate o rezervare cu 10-20 zile mai devreme la pret redus ori, daca nu, sa-mi cumpar tichetul direct din gara de la o masina computerizata (optiuni VisaCard, MasterCard, etc). Nu suntem insa la Geneva, Lucarno sau Budapesta.
Imi fac drum asadar intr-un Bucuresti sub ninsoare. Fulguie in cer dar caldarimul reflecta o anumita tristete. Lumea alearga sub beculete luminoase, dar bucuria Nasterii Domnului nu poate fi anticipata. Cobor din bulevard, dau coltul strazii si intru in sala spatioasa. Aer acru, becuri oarbe si lume multa. Cu sarbatorile de iarna prin preajma, era firesc ca trenurile de cursa interna sa aiba zeci de musterii. Ma asez deci cuminte, imi iau telefonul si rezolv ultimele mesaje SMS ale zilei. Dupa zece minute, coada aproape se dubleaza – de la sapte-opt ajungem la zece-cincisprezece oameni. Pentru ei muncesc doua doamne obosite, secondade de un decor dezolant. In spatele ghiseelor se vede un stand cu presa care vinde, intre altele, cu reviste FHM cu coperta la vedere. Craciun in Maramures, dar si fete dezbracate. Nu mai inteleg nimic. Afara e frig, in buzunare bate vantul, colindele lui Hrusca freamata in gand si totusi cineva crede ca imaginea glossy a revistelor porno poate consola clientii nemultumiti de managementul CFR…
Eu sunt totusi grabit, nemincat, obosit dupa o zi grea in care am aniversat la Institut 21 ani de la caderea regimului Ceausescu. Dar ma uit in jur si vad tabloul unei paralizii generalizate. Reflexele vechi n-au disparut. Grija pentru cetatean si respectul pentru individ sunt straini acestor meleaguri. Desi 90% din bucuresteni au carduri bancare, nicio masina automatizata nu-ti permite sa grabesti procesul: CFR nu lucreaza in circuit integrat.
Lentoarea este exasperanta. Ma rotesc putin si vad trei sau patru ghisee deschise, dar fara nici un client! Unii sufera, altii se distreaza. Patru-cinci doamne vesele stau de vorba, se joaca la computer, maninca un corn sau se scarpina sub timple. E bine totusi ca nu se uita la telenovele sau meciuri de fotbal.
Il rog pe colegul de coada sa-mi tina randul si plec nedumerit in cautarea unei solutii: le rog pe doamnele de la sectia international sa „serveasca” si multimea clientilor de la bilete curse-interne. Sper in acest fel, si nu sunt singurul care bombaneste, ca atmosfera s-ar putea depresuriza.
Doamnele ma privesc mirate, ca pe un apucat, si refuza orice miscare. „Stati cuminte la coada cuminte, ca toti ceilalti, pina va vine randul!” La acest discurs pedagogic-infantilizant am replica pregatita: pot oare sta cinci persoane degeaba intr-o sala CFR unde sunt alti 25 de clienti pusi sub ghilotina rabdarii?
Sunt imediat trimis la sefa de tura. Intru sa fac o plangere si dau de-o doamna uscativa care citea fituica RING (finantata de social-democrati?). Cu greu perturbata din lectura, sefa nu e preocupata de ce se petrece in sala calatorilor. Ridica din umeri si-mi spune ca „fetele de la international (cinci la numar, zero clienti): nu stiu sa taie bilete pentru intern. Transferul de competente e dificil. Am intrat in era specializarilor stricte, nanometrice. Mai fac deci un pas in labirintul Agentiei CFR-Brezoianu si, cu indignarea crescinda si vocea tot mai greu controlata, dau de figura felina a sefei de agentie. O tulbur si pe dansa inainte de incheierea programului (ora 17). Ampla, bine coafata, plictisita in fata unui alt ecran de computer (aceste izvoare ale cronofagiei contemporane!), ochii sefei ma privesc cu dispret. Nu intelege cum un client poate fi nemultumit de serviciile statului. Ii spun ca, pana una alta, e obligata sa serveasca clientii, nu cafeluta. Imi spune ca si la banca sunt cozi lungi. Ii spun ca bancile sunt private si ca oricand am alternativa de-a schimba contractul, in timp ce Caile Ferate sunt patite din banii nostri. Ma invita sa ies afara si cheama un bodigard obosit sa-mi potoleasca zelul. Debitul meu verbal e in crestere. Imi cere sa-i vorbesc frumos. Ii spun ca nu cuvintele mele sunt ofensatoare, ci indolenta si, eventual, revistele porno puse in fata tuturor (copii, adolescenti, adulti si varstnici). Ies apoi din birou sa-mi reiau locul la coada. De la ghiseul curse-interne, o casierita fara nicio vina ma priveste cu simpatie si-mi cere 180 RON pentru un bilet de Arad. Multi din cei care au asistat la scena ma privesc cu compasiune: „nu avem ce face domnu’, nu va ambalati”. Cineva-mi spune ca „daca nu va convine, atunci mergeti in alta tara”.
Asa s-au primenit Caile Ferate Romane inainte de Craciun. Acelasi CFR care pare sa opereze in 2010 cu organigrama gandita in 1980. O companie falimentara inauntrul careia Ministrul in functie constata „jafuri”. O intreprindere cu cele mai proaste servicii de transporturi in toata Europa (y compris Rusia, unde trenurile sunt cunoscute prin punctualitate). O unitate economica subventionata, unde profitul se masoara doar in proprietatile nedeclarate si masinile luxoase ale sefilor de gara. Un CFR unde depourile de locomotive gazduiesc mai ales ploaia, ninsoarea si rugina. O companie de stat unde achizitiile se fac la preturi mult mai mari decat preturile de piata; unde controalele se desfasoara in sistem mafiot; unde aparatul de conducere este supra-ponderal in raport cu orice criteriu de eficienta (in 1990 un singur contabil calcula pe hartie salariile a 1500 de angajati, in timp ce in 2010 sunt cincisprezece contabili care calculeaza pe computer salariile a 250 de angajati…), etc.
Concluzia? Monopolul orice imaginatie, initiativa sau reactie spontana, in context. Un amestec letal de nepasare, prostie activa, acreala birocratica, dispret fata de munca, imaginatie anchilozata si asistentialism cronic induce acelasi rau social produs si in anii totalitarismului. Sa te revolti? Risti sa fii cam singurul. (Doi tineri de 17-18 ani m-au luat de mina sa-mi spuna ca „asta e sistemul”). Apatie mioritica in plin postmodernism. Resemnare auto-indusa in fata unei dezordini tentaculare, cu ramificatii securistice. Conformism si pasivitate civica in fata unei nesimtiri cu radacini certe in epoca lui Nicolae Ceausescu.
Poate ca ne meritam soarta, atata vreme cat nu ne vom cere dreptatea precum femeia din Biblie care-l fugareste pe judecator pana isi primeste partea cuvenita. Poporul are partea sa de vina. Mai cred insa ca oamenii politici care continua sa contemple Romania exclusiv din spatele geamului fumuriu al masinei lor de serviciu nu-si pot asuma cu adevarat rolul de reformatori. Trebuie sa cobori regulat in pantecele Leviatanului postsocialist pentru a deveni un avocat informat al poporului furat si batjocorit zi de zi si ceas de ceas de nesimtirea unei culturi amorale si etatiste.
INTERVIURILE HotNews.ro