Mogulii nostri, mogulii lor si raportarea la public

„Evenimentul zilei” a facut o poveste despre ceea ce se intampla in aceste zile in Realitatea-Catavencu si mi-a cerut si mie parerea. Puteti citi despre ce e vorba aici. Dar asta nu inseamna ca am, neaparat, vreo bucurie fiindca structura media a lui Vintu se face bucati. Stau si ma gandesc de ce se face, in afara motivelor evidente. Poate ca problema cu mogulii romani nu e ca sunt moguli. Ci, mai curand, ca nu prea sunt. Sau in masura in care nu sunt. Cum vine asta?

O sa intelegeti ce vreau sa spun daca va povestesc ca anul trecut, un amic din Chisinau, om foarte serios, cu presa occidentala in CV, imi spunea cu un dram de invidie: „Mai, dar voi nu stati rau, daca puteti vorbi despre EBa asa cum vorbiti in media. La noi, numele lui Oleg (Voronin) nu se pronunta inainte de 7 aprilie nici macar pe strada.” Da, e adevarat, la Chisinau sunt lucruri care nu se spun decat metaforic, in timp ce la Bucuresti se vorbeste uneori prea mult. Dar morala povestii e clara: unul sau mai multi poli de putere financiara, opusi politicului, care sa fundamenteze si sustina media va sa zica un fel de vis al oricarei democratii. Mogul e si Murdoch, venit din Australia, si Ted Turner, de fel din Cincinatti, Ohio. Murdoch si Ted Turner, care au facut lucruri ca The Times, Sky sau CNN, se vad de la noi ca niste constructori de media, garanti ai democratiilor din tarile anglo-saxone si asa mai departe. Vintu, Patriciu sau Voiculescu au in schimb darul de a-i calca pe nervi pe destui, iar unele din emanatiile lor media, recunosc, ma calca pe nervi si pe mine personal, oricat incerc sa ma obiectivez si sa vorbesc potolit aici. De ce?

Independenta si sinergiile de grup media sunt in mileniul al III-lea garantii ale libertatii de expresie. Ar trebui ca existenta unor grupuri detinute de moguli autohtoni sa fie ok din punct de vedere democratic, atata timp cat mogulii „nu sunt la putere”. Posibil, ati vazut The Insider, filmul in care personajul lui Russell Crowe incearca sa dezvaluie ca un mare fabricant de tigari foloseste substante care dau dependenta pentru sporirea vanzarilor, incurajat de producatorul de la „60 minutes”, interpretat de Al Pacino. Filmul e dupa o poveste adevarata, detaliile sunt reale; de aceea conteaza ca punctul culminant al intrigii e cel in care CBS-ul, reteaua TV care patroneaza emisiunea unde trebuie sa apara dezvaluirile, e pe punctul de a fi cumparat de o entitate financiara care detine si fabricantul de tigari. Pana la urma, la asta se reduce totul: la interese. Chiar intr-o tara cu un sistem media foarte avansat si puternic. Dar care e legatura cu ce se intampla la noi?

Scandalul Ridzi va spune ceva? E vorba tot de interese, dar de alt gen. In Romania, nu avem un meci intre o corporatie si cetateni (Brown & Williamson versus fumatorii pe care aceasta, zice-se, a incercat sa-i bage in dependenta cu substante altele decat nicotina). Avem un meci intre politicieni si media, peste capul publicului. Presa a scris numai fragmentar (oare de ce?) despre fluxul de bani dinspre institutiile statului spre anumite grupuri media. Aceste grupuri media apartin lui Sorin Ovidiu Vintu si Dan Voiculescu, daca ne raportam la anchetele „Gazetei Sporturilor” despre Monica Ridzi si, mai apoi, la actiunile de promovare a turismului ale Elenei Udrea. Intr-o prima faza, Adevarul Holding a dat cu tifla cu acel „fara politica”, iar PRO-ul a spus limpede ca nu se amesteca in campania pentru alegerile locale. E drept, pe la uninominal, Elena Udrea a inceput sa apara mai des pe la PRO TV, pe coperta „The One”, revista din grup, si asa mai departe. Criza-i criza – o spun nu ca pe o scuza, ci ca pe o explicatie. Dar, oricum, o complicitate cu politicul se vede cu ochiul liber, pana la investigatii mai profunde, doar la Vintu si la Voiculescu.

Mogulii-moguli se opun puterii institutionale, Vintu si Voiculescu i se opun doar lui Traian Basescu. Ei se asaza in sistem prin insusi modul in care si motivele pentru care intra in conflict cu o parte a lui. Nu e nevoie de monitorizari si fineturi metodologice ca sa intelegi ce se intampla de luni de zile pe Realitatea TV si pe Antena 3. Exista si „spatii libere” in grile, mi se pare ca mai multe la Antena 3, dar emisiunile alea se stiu foarte bine, ca si moderatorii. Dar, daca Mircea Geoana ar fi devenit presedinte, am fi avut motive sa ne punem probleme. Pentru ca ei, mogulii, ar fi devenit oligarhi. Adica o mana de oameni caracterizati prin bogatie si legaturi de grup, care conduc. Politic. Nu vreau sa generez spaime cu scenarii contrafactuale, presedintele Basescu a agitat sperietori de felul asta pana cand a creat ceea ce se numeste o self fulfilling prophecy, cu implicarea mogulilor in politica. (Cititi aici ce spune Robert K. Merton despre chestia asta si Karl Popper despre efectul Oedip, e interesant. Nichita Stanescu zicea mai simplu: „Cuvintele atrag realul”)

Comparati toate cele de mai sus cu „mogulitatea” unor tipi ca Murdoch sau prototipuri ca H.L. Mencken ori William Randolph Hearst. Acest gen de personalitate a stiut sa-si creeze o sfera de putere si influenta in afara politicului. Cum? Traind pentru public. Agresati de criza si de deciziile propriilor manageri, mogulii autohtoni au incercat sa se amestece cu politicul. Au neglijat variabila cea mai importanta din ecuatie: publicul. E drept, unele dintre mediile lor l-au isterizat si catalizat politic, dar pentru a-l monetiza tot prin politic. Si nu prin mecanismele clasice, cele cu pretul pe exemplar, GRP-uri, demografice, clienti multinationali si asa mai departe.

De aceea, lucrurile s-au incurcat si cel putin doi dintre marii proprietari de media au picat „testul de mogul” pe care l-a reprezentat campania pentru prezidentiale din 2009. Ani de zile m-am intrebat ce vor, de fapt, mogulii, la ce le folosesc structurile media – in afara de aspiratia catre centri de profit, inca nesatisfacuta – si de ce se joaca atat de mult si de des cu oamenii. Unul din putinele raspunsuri pertinente pe care l-am gasit e ca mogulii sunt oarecum in situatia lui Kennedy si a lui Hrusciov din Razboiul Rece: cantitatea de focoase atomice creste constant, ai „the upper hand”, cum spune americanul, dar numai atat timp cat nu ai tras. Daca ai lansat o singura racheta, urmeaza holocaustul nuclear. Vintu, cel putin, a tras-o cu certitudine. Patriciu a distrus un enunt de brand bizar pentru „Adevarul”, dar foarte convenabil pentru el insusi, cel de care vorbeam, „fara politica”, atunci cand a tinut sa apara cu o zi inainte de celebra caseta cu copilul la Realitatea TV, pentru a-l arata pe presedintele Basescu cu degetul. Despre Voiculescu nu mai are rost sa vorbim fiindca acolo lucrurile sunt previzibile. Putem spune cel mult ca e mai putin expus din cauza propriei consecvente. Dar cei care isi dau azi ochii peste cap sau ranjesc satisfacuti din cauza degringoladei din Realitatea-Catavencu neglijeaza faptul ca ANAF a ajuns, dupa unele surse, si la Intact Media Group.

Bun. Sau dimpotriva. In afara de asta, ce urmeaza?

Intr-un sens, desigur, e bine ca pe piata se face curatenie. Asta trebuia sa se intample de prin 2005, dar banii mogulilor au provocat o intreaga isterie de resurse umane si o alta a lansarilor. Acelasi tort al publicitatii se va imparti, poate, intre grupuri media mai putine, bugetele pentru continut vor creste, din paginile cotidienelor si grilele televiziunilor va curge lapte si miere pentru public. Vor aparea niste site-uri istete. Da, dar…

Un Bodo Hombach, nici mai mult, nici mai putin decat CEO la WAZ, a gasit de cuviinta sa anunte retragerea din Romania cu niste smiorcaieli care mie mi se pare ca sunt interzise unui om de afaceri. Asta poate insemna ca pe piata vor aparea, probabil, mai putine grupuri straine, si mai multi moguli autohtoni, „virgini”. La simptomele pe care le-am vazut in ultimul timp, cred ca mogulii cei noi vor constata pe propria piele ca e greu sa construiesti chiar si un aspirator de bani ca grupul media al lui Vintu. Sau o fictiune bazata pe inserturi ca al lui Patriciu. Sau o ciudatenie estica precum Intact Media Group, care continua sa faca profit dand cu tifla inamicilor politici, chiar daca a ratat un moment crucial, inainte de criza, atunci cand RTL-ul a oferit 65 de milioane pentru 10 procente din televiziuni.

Sase luni sau un an, ne vom mai zbate in incertitudine si depresie. Apoi, lucrurile ar trebui sa prinda viteza din nou. Cu sau fara Realitatea-Catavencu si altele. Dar, mai probabil, fara destui dintre managerii care se incaierau anii trecuti in comunicate de presa intr-un mod care te facea sa intelegi cum s-a putut ca pe vremea lui Ceausescu sa apara acele raportari stiintifico-fantastice de productie la hectar. Daca au izbutit ceva in media romaneasca, mogulii au triat cumva valorile. Cine a rezistat unor incercari mai cas de anexare are inca ocazia de a dovedi ce poate.

Citeste si comenteaza pe blogul lui Iulian Comanescu.