Primul pas care a convins-o pe Iasmina că, dacă vrea, chiar poate. „Nu e doar un basm din capul meu”

Iasmina Împușcatu era clasa a IX-a, la Liceul Tehnologic „Cezar Nicolau”, Brănești, când la propunerea unei prietene foarte bune de-ale ei, care era președintă atunci, s-a hotărât să candideze pentru funcția de vicepreședinte al Consiliului Elevilor. Pe timpul alegerilor, fiecare dintre cei zece candidați trebuiau să meargă din clasă în clasă să-și susțină inițiativele și să-i convingă pe colegi să îi voteze, printr-un discurs.

„Cred că eram două fete, singurele fete rome de acolo”, își amintește Iasmina. Când i-a venit rândul să-și țină discursul, a ales să vorbească liber și să se uite încrezătoare în ochii celorlalți, nu să citească de pe foaie, robotic, cum o făcuseră majoritatea. A vorbit despre drepturile elevilor, despre cât de important e să-și ia apărarea, chiar și în fața profesorilor, despre proiectele pe care vrea să le implementeze la ei în școală. La final, a câștigat majoritatea voturilor și a ieșit pe primul loc. „Asta a fost cea mai mare șansă a mea”, spune ea. „Consiliul m-a ajutat să-mi impun respectul față de elevi. Să le arăt că nu sunt o c*oară, sau o neagră sau o ț*gancă, așa cum spun ei. Le-am arătat că nu contează ce rasă ești, nu contează de unde ești, ce culoare ai. Contează ce ai în cap.”

„Mi-am propus ca în liceu să nu mai fiu etichetată așa. Să arăt ce pot fi cu adevărat”

Iasmina are 17 ani, e în clasa a XI-a și învață la un profil horticol agricol. Simte că în ultimii trei ani a crescut și s-a dezvoltat cel mai mult.

Pe când era în generală, îi era rușine cu faptul că e de etnie romă. Era singura fată cu tenul închis la culoare din clasă și simțea că se fac unele diferențe la ore, la note și, mai ales, când ieșea în oraș și paznicii din magazine se țineau după ea, de parcă ar fi vrut să fure ceva.

„Mi-am propus ca în liceu să nu mai fiu etichetată așa. Să arăt ce pot fi cu adevărat.” S-a mai întâmplat ca unii colegi să arunce vorbe răutăcioase, să deschidă lanterna și să întrebe: Unde ești?, sau să muncească în plus la unele materii ca să fie luată în serios. Acasă nu vorbea despre ce se întâmpla la școală, pentru că simțea uneori că nu poate fi vulnerabilă.

Își găsea, însă, refugiul în muzică și desen. Iasmina desenează din clasa I, de când mama îi cumpăra reviste Barbie și îi plăceau foarte mult ilustrațiile lor. S-a hotărât să le reinterpreteze, să iasă altfel din mâinile ei. „Am observat că prin desen pot să exprim exact ceea ce simt”, își amintește. Primul ei desen mai complex a fost cu o balenă și un pește, pierdute în ocean, în culori abstracte.

De la desen, Iasmina s-a îndreptat spre arta machiajului. Avea 10 ani când a găsit pe YouTube un tutorial de make-up, care a convins-o să meargă la magazin. Cu șapte lei și-a cumpărat o cutie de gene și s-a apucat de exersat. La început le aplica mamei și surorii ei, la ea în cameră, pe pat. Ulterior, au investit într-un pat special de gene, care e mult mai înalt decât un pat normal, și mai confortabil pentru coloana și vizibilitatea tehnicianului. Nu avea o bază sau experiență în direcția asta, dar o făcea din pasiune și își dorea să învețe. Cliente nu avea încă, pentru că familia se simțea inconfortabil să aducă străini în casă. „Mi-a zis mama atunci să aștept să-mi facă salonul meu și după fac ce vreau”, își amintește ea.

Anul trecut, Iasmina, împreună cu sora ei cu doi ani mai mare, care a făcut și ea un curs de make-up artist, și-au amenajat o cameră separată în casă, care să le fie salon. Au dat startul programărilor și așa a pornit mica lor afacere. „În sezonul de vară eram deja full”, spune ea. „Niciodată nu am visat să am locul meu unde să pun gene.” În vacanța de vară, Iasmina a urmat și un curs ca să aprofundeze bazele machiajului.

Prima ei clientă a fost o prietenă. Apoi, treptat s-au mai strâns persoane de pe Facebook, care auzeau de ea, și mai apoi fetele începeau să vină din recomandări. Cea mai bună strategie de marketing care a funcționat pentru Iasmina a fost din vorbă în vorbă. S-a lovit de luni în care fluxul a fost mai mic, dar și de luni în care era plină – în decembrie, de exemplu, avea și patru programări pe săptămână. La început, stătea deasupra patului de gene și opt ore, ca să se asigure că sunt bine aplicate. Pe parcurs, însă, a mai redus din timp, iar acum reușește să se încadreze și în două ore jumătate, dacă e o procedură mai simplă.

„Dragi părinți, permiteți-le copiilor să viseze”

Iasmina a ales să fie tehnician de gene, cu toate că muncește mai mult și uneori profitul nu e la fel de mare ca la sora sa, de exemplu, care se ocupă strict de partea de make-up și strânge și 2000 de lei într-o zi plină. „Eu puteam să fac 100 de lei într-o zi. Adică era o diferență extrem de mare”.

La un moment dat, mama ei a devenit sceptică – pentru că nu vedea rezultate, i se părea că fiica se chinuie prea mult și că e o pierdere de timp. Iasmina nu s-a descurajat, ci a convins-o cu răbdarea pe care o avea ca să potrivească fiecare geană în parte, cu pasiunea pe care a investit-o încă de la primele cliente și cu fericirea pe care o radia pentru că făcea ceea ce își dorise. „I-am spus atunci: mamă, lasă-mă să continui, că nu poți face ceva dacă nu ai continuitate, nu ai ce rezultate să scoți. La fel cum ai plantat ceva și vrei să iasă rezultatul mâine…”

Iasmina a vorbit și pe scenă la începutul acestui an despre importanța încrederii în alegerile pe care le faci pentru viitorul tău. „Poate că nu am avut mereu ocazia să mă descopăr pe mine”, a spus la conferința EducOm Împreună. Apoi a explicat că nu este vina familiei ei pentru scepticismul în fața ambiției ei de a urma un liceu sau, mai târziu, o facultate. „Încă mai sunt oameni care nu cred în necesitatea acestor demersuri. Stigmatizarea și discriminarea încă afectează copiii romi. Oare trebuie neapărat să găsim un vinovat? Categoric, nu. Cu adevărat importanți în descoperirea noastră suntem noi înșine.”

A povestit despre cum înțelege de ce părinții se îndoiesc uneori de capacitățile copiilor lor și despre cum rasismul este cel care le taie deseori aripile. Dar a punctat și că, dacă ar fi plecat urechea la toate aceste îndoieli, probabil s-ar fi oprit din studiat după gimnaziu.

Discursul ei, rostit cu multă stăpânire de sine, a fost despre cum le-a demonstrat celor din jur, inclusiv celor dragi, că poate mult mai mult decât și-au imaginat ei. „Părinții mei au învățat că pot avea o viață frumoasă pe care acum îmi permit să o construiesc pas cu pas conform viselor și dorințelor mele”, a spus Iasmina zâmbind. Din public, mama și-a ascultat fiica îndemnând toți părinții să creadă în puterile copiilor lor: „Dragi părinți, permiteți-le copiilor să viseze, să se descopere și să se dezvolte. În rețeta succesului, dumneavoastră și profesorii sunteți cele mai importante ingrediente”, și-a încheiat adolescenta discursul.

„ Eu nu o să uit de visul ăsta niciodată”

Iasminei îi e uneori greu să împace și școala și programările. Încă se implică în Consiliul Elevilor și spune că ceilalți colegi se roagă de ea să nu iasă din funcție. A readus la viață echipa de fotbal G.S – Cezar, care era pusă pe pauză din 2013, a pus bazele unui program săptămânal de radio pentru elevi, Vocea LTCN, și se pregătește să lanseze și cluburi de arte (citit/ desen/ pictură). „Niciodată nu reușesc să le împac pe toate, doar să le anulez”, spune ea. De obicei, programările sunt pe primul loc. Dacă îi spune o clientă că poate să vină marți, de la 08.00, atunci lasă școala, cu tot ce e acolo, și o cheamă să aibă grijă de genele ei. Iar ce a pierdut la școală, recuperează individual după.

Se mai întâmplă să se lovească de etichete și în munca ei. Întotdeauna are în salon un coșuleț cu bomboane, biscuiți sau ronțăieli, ca în cazul în care clientelor li se face foame să se poată servi. „O clientă mi-a zis la un moment dat că îi e puțin scârbă să mănânce, așa, de la oameni ca noi”, își amintește. „Când am auzit asta, mi-a picat cerul în cap.” S-a gândit atunci că poate fata era sensibilă să mănânce de la străini, dar și la faptul că fiind romi, se spune des că nu sunt îngrijiți. Nu avea cum să nu se gândească și la varianta asta, care o doare cel mai mult, dar pe care încearcă tot mai des să o ignore.

Pe măsură ce pasiunea Iasminei pentru această industrie a crescut, a început să caute instrumente care să o ajute să-și calculeze următorii pași. A căutat pe Google școli de machiaj și așa a descoperit machiajul prostetic pe care ar putea să-l studieze la Gorton Studio în Marea Britanie. Machiajul de efecte speciale a cucerit-o și a continuat să citească despre designerul Neil Gorton care a fondat școala și despre filmele la care au lucrat studenții acestui studio.

Așa a prins contur visul Iasminei de a lucra în industria filmului, în afara țării. Știe că poate părea un vis imposibil, dar asta nu o descurajează. I s-a mai spus în tot felul de ocazii și tot nu s-a lăsat întoarsă din drum. „E mai greu puțin, dar sper, cu timpul, să reușesc. Eu nu o să uit de visul ăsta niciodată”.

CITEȘTE ȘI:

• „Au fost momente în liceu când am simțit că trebuie să muncesc de două ori ca să pot fi luată în serios”. Povestea unei tinere rome care de la 14 ani este voluntar într-o comunitate de romi
• Alexandru Stan: „Nu știu de ce sunt rom, de ce sunt român. Eu sunt cine sunt”
• „Mereu un pic mai mult”. Povestea unui „copil muzical”
• Din Ferentari în Anglia și înapoi în Ferentari. Rom sau român? Povestea lui Emil Nepot pe care-l urmăresc aproape 500.000 de oameni pe Tik-Tok
• „Hai, ne mai faci și nouă o cântare?”. Florinel Caraivan, băiatul care la 12 ani ținea în brațe primul lui acordeon

De Ziua Internațională a Romilor, Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” prezintă povești de viață ale unor romi care se mândresc cu cine sunt. Articolele sunt parte din proiectul „Cunoașterea (r)omului de lângă noi”, finanțat prin programul Active Citizens Fund Romania, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și care are ca scop creșterea nivelului de conștientizare asupra drepturilor omului și tratamentului egal, cu focus pe minoritatea romă. Campania este găzduită de HotNews.ro.