VIDEO Daniel Klinger: In 1990 faceai radio doar din entuziasm. Acum radioul a devenit o masinarie de facut bani

„Aici UniFun Radio, Bucuresti, Romania”, se auzea, in urma cu 20 de ani, vocea lui Daniel Klinger la primul post privat de radio lansat dupa prabusirea comunismului. Dupa doua decenii, echipa care imediat dupa Revolutie si-a asumat misiunea sa vorbeasca liber in Romania, la un alt microfon decat cel al radioului public, s-a reunit luni la etajul 4 al Facultatii de Geografie, locul unde la 11 ianuarie 1990 a inceput sa emita primul studio de radio independent. Atunci „se facea totul cu entuziasm”, in timp ce acum „nu se deosebeste cu nimic produsul unui radio de un detergent”, spune, intr-un interviu acordat HotNews.ro, Daniel Klinger, reprezentant al primei echipe de radio independent din Romania.

„La momentul respectiv toti cei care ne aflam aici faceam acest lucru din entuziasm, fara niciun fel de asteptari pentru a fi recompensati intr-un fel”, a spus Klinger, in prezent director tehnic in cadrul SBS Broadcasting Media, pe marginea evenimentului aniversar. In cadrul intalnirii de luni, Petre Roman, cel care a dat acordul in scris ca acest radio sa se infiinteze, si-a exprimat regretul ca „atunci nu a venit cineva care sa imi ceara acordul si pentru un post TV independent. Pentru ca pe loc as fi fost de acord”.

• Printre oamenii de media formati la scoala UniFun se numara Ligia Mirela Marin, Oana Popa, Codruta Marinescu, Mircea Radu, Diana Singer, Cristian Singer, Liviu Zamora, Bogdan Stratula, Toti Marinescu, Bogdan Tomulica.

Vezi un scurt film care reda atmosfera UniFun de acum 20 de ani

Rep.: Cum era sa faci radio acum 20 de ani, imediat dupa revolutie?

Daniel Klinger: In primul rand nu puteai sa faci radio decat independent. Pentru toti era o stare de entuziasm general, pentru ca nu se facea inca simtita blazarea care a urmat.

Imediat dupa ce am inceput sa emitem, s-au desfasurat evenimente care pe noi ne-au marcat. Au fost manifestatia din Piata Victoriei, cea de la Targu Mures… Deja apareau tot felul de alte provocari, incepeau evenimentele din Piata Universitatii si, spre surpriza noastra, televiziunea si radioul public, de unde pana atunci fraternizasera cu revolutia si au fost portavocea populatiei, au inceput sa ascunda adevarul sau sa-l prezinte altfel de cum era el.

Am preluat, intr-un fel inconstient, fara sa ne facem un scop din asta, misiunea sa prezentam adevarul asa cum era el. Am facut acest lucru fara niciun fel de inhibitie si fara niciun fel de teama. In primul rand, nimeni nu era platit. Cel putin in 1990, pana la sfarsitul anului, nimeni nu a fost platit pentru activitatea lui. Se facea totul din entuziasm.

Nici macar nu ne puneam problema unei recunoasteri. Nici vorba despre conceptul de vedete la vremea respectiva. Toata lumea facea ce facea din convingerea ca asta trebuie sa faca. Cei mai multi dintre noi eram si studenti.

• „Bunele noastre intentii au compensat lipsurile”

Rep.: Nu aveati experienta…

D.K.: Am inceput sa avem experienta din practica. A existat un soi de training informal in care fiecare si-a pasat ceea ce stia mai bine. Sa nu uitam ca era o perioada in care foarte multi jurnalisti straini veneau aici la noi, mai ales cand am fost la Universitate, pentru ca eram singura sursa nealterata de informatie. Evident se duceau la Guvern, CPUN, ca nici macar nu era Parlament la vremea respectiva, dar vroiau sa auda si o parere obiectiva. Iar noi eram obiectivi pentru ca nu reprezentam pe nimeni, de fapt. Noi ii reprezentam pe oamenii care vroiau sa stie ce se intampla la acel moment.

Din discutiile cu acei jurnalisti am inceput sa intelegem cum se face treaba. Mai mult, am inceput sa monitorizam radiouri precum BBC, Deutsche Welle si am inceput sa ne dam seama cum trebuie sa sune un buletin.

Daca ar fi sa privim obiectiv, nu eram ceea ce se cheama o redactie profesionista. Dar bunele noastre intentii cred ca au compensat cu usurinta acele lipsuri. Si poate chiar asta a fost ceea ce ascultatorii au apreciat mai mult la noi, ca faceam chestia asta cu sinceritate, in opozitie cu formalismul si profesionalismul vocilor publice.

Rep.: Erati o gasca de oameni care va cunosteati dinainte? Totusi, in cateva zile s-a inchegat un nucleu…

D.K.: Nu ne cunosteam. Nu stiu daca erau mai mult de doua sau trei persoane din grupul asta care sa se fi cunoscut inainte. Conjunctural ne-am aflat in universitate in momentul respectiv. Fiecare pentru alt motiv. Au fost mult mai multi cei care au trecut pe la noi, unora nu li s-a parut ca este ceea ce trebuie sa faca si au parasit echipa. Altii au simtit ca este o directie de urmat in viata si au ramas aici.

Echipa s-a format foarte repede. Intr-un loc in care lucrezi zi si noapte, unde ne imparteam mancarea si sacii de dormit. Sa nu uitam, vorbim de entuziasmul de dupa Revolutie, cand toata lumea devenea prieten cu oricine imediat.

• Primul CD Player „ni s-a parut culmea tehnicii”

Rep.: Cum au aparut francezii, care a fost contributia lor?

D.K.: Doi sau trei reprezentanti de la Radio Fun din Paris au venit cu o donatie de echipament cu antene de emisie, doua magnetofoane si niste benzi, trei microfoane si doua reportofoane – asta a fost tot – pe care le-a transportat Medicins sans Frontieres, cu un transport de medicamente pe care il aveau pregatit pentru Romania.

Ei au considerat ca oamenii trebuie sa fie vindecati nu doar de rani fizice, ci si de aceasta rana care a fost in permanenta in timpul perioadei comuniste: propaganda si distorsionarea adevarului.

Ei au donat aceste echipamente Universitatii. Ulterior, prin martie, s-a facut si un act de donatie catre Liga Studentilor, si asa s-a putut cladi acest radio.

In perioada cand lucram aici, la Universitate, s-a pus problema sa facem bani, dar nu ca sa luam salarii. Am facut in aprilie un spectacol cu multe formatii la Sala Polivalenta, doua seri, cu sala plina, si cu banii respectivi – 30.000 de lei – am cumparat CD-uri cu muzica si un CD Player, care noua ni s-a parut culmea tehnicii, ca aveam niste scule foarte rudimentare atunci.

Prin decembrie am constituit o asociatie – Uniclub. Pana atunci nu exista legea care permitea existenta unei societati comerciale. In martie 1991 s-a impartit echipa intre noi si francezi. Ei au vrut sa-si continue radioul lor muzical, Fun Radio, iar noi am continuat cu UniFun.

Un an mai tarziu, in 1992 a aparut legea audiovizualului. Pana atunci existenta posturilor era ilegala. Noi existam doar pentru ca aveam o semnatura de la Petre Roman care a spus, „da, cu conditia pastrarii neutralitatii”.

Si asa s-a infiintat UniClub Multimedia, in mai 1992, iar la sfarsitul anului am inceput sa primim primele licente audiovizuale. Societatea noastra era constituita din 25 de asociati, fiecare cu parti egale – cei care au pornit radioul la Universitate.

• 20 de ani de schimbari

Rep.: Cum a evoluat proiectul?

D.K.: Schimbarea de nume din UniFun in UniPlus s-a produs pentru ca era o confuzie intre UniFun si Fun si am decis sa ne delimitam mai clar.

Radioul a activat sub denumirea UniPlus pana in 2003, cand intreaga companie a fost cumparata. A fost rebranduit radioul din UniPlus in Star Fm. Apoi compania a fuzionat cu Radio Contact, care la randul lui a devenit Kiss FM, iar mai tarziu Star FM s-a rebranduit in Magic FM (cele doua posturi apartin acum SBS Broadcasting Media – n.r.).

Rep.: Atunci – spontaneitate si entuziasm. Acum – bani si competitie…

D.K.: Toata lumea din vechea echipa spune ca nimic din ce a fost atunci nu se mai regaseste acum. Intr-adevar, totul se face mult mai profesionist, acum. Dar daca ne uitam la ce s-a intamplat in campania electorala pentru alegerile prezidentiale de anul trecut, toate reprosurile care s-au adus media, nu numai audiovizuale, ci si celei scrise, toate au un fundament, totul se trage de la bani. De la faptul ca cineva plateste un jurnalist si atunci se considera, adevarat sau nu, ca cine plateste jurnalistul il influenteaza. Acest lucru nu se intampla atunci. Noi nu eram platiti, prin urmare nu aveai cum sa influentezi treaba asta.

Aceasta sfoara invizibila cu care un ziarist este dirijat in unele cazuri poate fi adevarata, in unele cazuri nu. Dar intotdeauna exista suspiciunea, fapt ce arunca o umbra asupra obiectivitatii cu care se face un demers jurnalistic.

Apoi, cand o faci ca meserie, n-o mai faci din entuziasm. In momentul in care tu te trezesti si te duci la serviciu, si trebuie sa te duci pentru ca din asta traiesti, in momentul acela se pot face niste compromisuri pe care nu le-ai face in momentul in care tu faci lucrurile din entuziasm.

Toate acestea sunt valabile cand vorbim in general despre jurnalism. In ceea ce priveste partea de radio, acesta a devenit o masinarie ca in orice industrie in care patronul vrea profit. Ca sa faci profit trebuie audienta, ca sa faci audienta, trebuie sa faci cercetare. Nu mai este nimic din acel fler, pasiune, cu care individul din fata microfonului putea sa ia o decizie sau nu. In momentul de fata toata lumea din radio respecta niste retete, face niste cercetari. Nu este cu nimic deosebit produsul unui radio de un detergent. Sunt la fel cercetate asemenea produse, stii cui se adreseaza, cum sa fie ambalate, cum trebuie sa miroasa, ce sa contina, etc. Iar batalia este acerba. Intr-un fel, radiourile mici facute cu mai putin profesionalism au sansa sa fie mai naturale si mai apropiate de ceea ce se intampla in 1990.