Analize economice privind oportunitatea fabricării de autoturisme şi autoutilitare în România (1964-1965)

La începutul lunii iunie 1972, activiştii de partid foloseau o lozincă deloc inedită, „Cincinalul înainte de termen!”, iar de la aceasta au trecut la „Cincinalul în patru ani jumate!” deoarece planul general elaborat de conducerea Comitetului de Stat al Planificării şi aprobat de liderii români pentru perioada 1971-1975 s-a dovedit a fi nepotrivit cu ritmul mai înalt al investiţiilor economice făcute de autorităţile de la Bucureşti în a doua parte a anilor ’60 şi la începutul deceniului următor. Activiştii de partid nu au explicat publicului de ce au folosit acele lozinci şi dacă la nivelul organelor de partid şi de stat s-au constatat greşeli în planul Comitetului de Stat al Planificării, care puteau să determine modificarea cu şase luni în avans a termenelor de îndeplinire a obiectivelor economice generale aprobate la Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român.

Deoarece recent au ajuns la Varşovia şase volume noi din colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale a României”, am căutat în acestea mai multe informaţii şi date care să ne ajute să înţelegem ce anume s-a întâmplat la începutul anilor ’70 în economia românească. Deşi în cărţile respective nu există nici un studiu referitor la subiectul nostru (tema generală a acestora fiind cu totul alta), atenţia ne-a fost atrasă de un fragment din cuvântul-înainte publicat de economistul Valentin Lazea în cartea „Băncile centrale şi calibrarea politicii monetare”, al cărei autor este guvernatorul Băncii Naţionale a României, domnul Mugur Isărescu:

„Paradoxal, problemele succesului economic – generat de aderarea la Uniunea Europeană – au fost mai greu de rezolvat, dată fiind aşa-numita „dilemă Tosovsky” (după numele guvernatorului ceh care a formulat-o): fluxurile sporite de capital străin atrag după sine o apreciere a monedei naţionale şi o preferinţă a publicului pentru creditarea în valută (în plus, dacă este necesară o creştere a dobânzii pentru combaterea inflaţiei, aceasta va intensifica influxul de capital străin). Astfel, creşte riscul unei deprecieri abrupte a monedei naţionale – mai ales dacă fluxurile de capital se dovedesc a fi temporare, speculative – şi, concomitent, poate să sufere bonitatea sectorului bancar, supraexpus creditelor în valută”.

Structura generală şi ideile principale din fragmentul respectiv pot fi utilizate cu succes pentru a explica şi situaţia economiei româneşti din perioada 1969-1989, astfel:

– hotărârea lui Nicolae Ceauşescu, acceptată de prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer, privind contractarea de credite financiare occidentale cu un termen lung de rambursare, începând din a doua jumătate a anului 1969, a sporit fluxurile de capital străin în economia românească şi acestea s-au materializat prin importuri de produse industriale şi de altă natură (care puteau schimba calculele făcute în anul 1969 la Comitetul de Stat al Planificării, la întocmirea planului economic general valabil pentru perioada 1971-1975);

– acele importuri au determinat o apreciere a monedei naţionale prin valorile intrinsecă şi de utilizare a produselor respective în scopul obţinerii unei productivităţi a muncii mai ridicate în România;

– deoarece autorităţile de la Bucureşti au menţinut leul la un curs de schimb valutar supraevaluat, în paralel cu derularea unui flux masiv de produse de larg consum importate şi cu o creştere a puterii de cumpărare a populaţiei (care a avut posibilitatea să ocupe nişte locuri de muncă noi şi mai bine renumerate), aprecierea monedei naţionale a fost sesizată de populaţie în mod direct sub forma unei abundenţe de produse occidentale pe piaţă, care puteau să fie achiziţionate cu uşurinţă ca urmare a creşterii puterii de cumpărare şi a existenţei în sine a acelor produse pe piaţă prin importarea lor în cantităţi semnificative;

– importurile de produse industriale au fost condiţionate într-un fel sau altul de permisiunea de a se vinde pe piaţa românească şi produse de larg consum occidentale. România a fost deschisă de Nicolae Ceauşescu atât pentru creditele financiare externe, cât şi pentru o serie de produse fabricate în Occident şi acceptate de regimul de la Bucureşti pe propria piaţă pentru a avea acces în continuare la creditele externe pe termen lung şi mediu. Practic, aceasta a fost o formă de manifestare a creditării în valută a populaţiei, însă cetăţenilor nu li s-a comunicat şi faptul că va veni o zi în care creditele respective vor trebui returnate şi, în acelaşi timp, vor trebui achitate dobânzile şi comisioanele aferente acelor credite;

– revenind la fragmentul economistului Valentin Lazea, riscul unei deprecieri abrupte a monedei naţionale a existat şi în anii ’70 şi se putea manifesta atât din cauza unor evenimente internaţionale greu de prevăzut (crizele petrolului din 1973 şi 1979), cât şi ca urmare a unor catastrofe naturale (inundaţiile din 1970 şi 1975; cutremurul de pământ din 4 martie 1977; seceta de la sfârşitul anilor ’70). Fluxurile de capital din perioada respectivă nu au fost însă speculative, iar caracterul temporar al lor a fost stabilit de Nicolae Ceauşescu după ajungerea la starea de incapacitate de plată a României în noiembrie 1981, prin deciziile sale privind achitarea în mod anticipat şi integral a datoriei externe a ţării şi interzicerea în luna aprilie 1989, în mod explicit, prin lege, a contractării de credite financiare străine de către statul român;

– supraexpunerea României la creditele financiare occidentale a fost semnalată regimului de la Bucureşti încă de la începutul anilor ’70, de către autorităţile de la Moscova (în primul rând de Leonid Brejnev), însă Nicolae Ceauşescu a mers pe acel drum şi pentru faptul că autorităţile de la Kremlin nu aveau fonduri suficiente pentru a-şi dezvolta economia şi acestea apelau, la rândul lor, la creditele financiare occidentale. Ceea ce doreau politicienii sovietici era, de fapt, menţinerea României într-o stare de dependenţă faţă de creditele mici pe care aceştia le-ar fi putut acorda la un moment dat autorităţilor de la Bucureşti, iar creditele se concretizau în cazul României, în principal, prin furnizarea de produse industriale finite, nu prin livrări de materii prime (petrol şi gaz metan) la preţuri sub cele existente pe plan mondial (aşa cum se întâmpla în relaţiile U.R.S.S. cu R.D.G., Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria);

– putem remarca ipocrizia autorităţilor de la Moscova, care, pe de-o parte, semnalau regimului comunist de la Bucureşti faptul că România nu trebuia expusă la creditele financiare occidentale, iar pe de altă parte au insistat pentru ca Nicolae Ceauşescu să aprobe efectuarea unor importuri de produse industriale occidentale în numele României şi reexportarea acestora în Uniunea Sovietică, sub formă de investiţii româneşti la diferite obiective economice din U.R.S.S. Pentru obţinerea acelor produse, statul român trebuia să contracteze din Vest credite financiare şi să le achite împreună cu dobânda curentă de pe piaţa occidentală (10-15%). În acelaşi timp, autorităţile de la Moscova propuneau o dobândă de 2-3% pentru investiţiile româneşti care urmau să fie făcute în U.R.S.S., în schimbul cantităţilor de petrol, gaz metan, minereu de fier şi alte materii prime sovietice solicitate în mod repetat de autorităţile de la Bucureşti pentru funcţionarea normală a unităţilor de producţie industrială din România;

– datoria externă a României nu era mare la 3 noiembrie 1981, când s-a ajuns la un pas de declararea oficială a incapacităţii de plată. Atunci, guvernul de la Bucureşti s-a adresat principalilor creditori externi ai ţării pentru amânarea achitării ratelor şi a dobânzilor restante acumulate până în acel moment, precum şi a celor care urmau să ajungă la scadenţă în anii 1982 şi 1983. Datoria respectivă avea o structură greşită, cu foarte multe obligaţii de plată pe termen scurt, iar restanţele acumulate erau evaluate la aproximativ 1,2 miliarde de dolari.

Aceste concluzii ne-au determinat să ne întrebăm de ce au apărut problemele respective, dacă au fost săvârşite greşeli grave încă din fazele incipiente de întocmire la Comitetul de Stat al Planificării a planurilor economice pentru perioadele 1966-1970 şi 1971-1975 (greşeli corectate, de exemplu, în noiembrie 1970 de către membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., la propunerea guvernului României) şi dacă autorităţile de la Bucureşti au discutat în anii ’60 despre modalităţile de finanţare a proiectelor industriale dorite de acestea cu ajutorul entităţilor economice din Occident. Deoarece referirile la autoturismele care au fost produse la Colibaşi, sub licenţă franceză, abundă în spaţiul public, ne-am propus să ne ocupăm în materialul de faţă de originile acelui proiect şi de câteva propuneri mai puţin cunoscute din domeniul auto, analizate de autorităţile române în anii 1964 şi 1965.

La 13 decembrie 1965 a fost înregistrat la Direcţia Treburilor C.C. al P.C.R. documentul intitulat „Notă cu privire la oportunitatea fabricării în ţară a autoturismelor pentru populaţie şi însuşirea de noi tipuri de autoutilitare şi turisme de teren”. Întocmit în comun la Comitetul de Stat al Planificării, Ministerul Comerţului Exterior şi Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini şi asumat de liderii celor trei instituţii (Roman Moldovan, Gheorghe Cioară, respectiv Mihai Marinescu), documentul a ajuns pe masa de lucru a lui Alexandru Bârlădeanu (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), apoi la membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.

Deşi în titlul notei au fost menţionate mai întâi autoturismele, apoi autoutilitarele şi autoturismele de teren, conţinutul documentului începe în sens invers, cu prezentarea argumentelor în favoarea fabricării unor noi modele de autoutilitare şi autoturisme de teren în România, după care este expusă o situaţie referitoare la automobile.

Autorităţile de la Bucureşti erau nemulţumite încă din anul 1964 de parametrii tehnici ai autoutilitarelor TV-41 (carosate în câteva versiuni la Uzina „Autobuzul” din Bucureşti) şi ai autoturismului de teren M-461 (produs la Uzina Mecanică din Câmpulung Muscel). Acele vehicule erau greoaie, ţinând cont de mărfurile transportate, iar costurile de fabricaţie şi consumul de combustibil erau mari. De exemplu, în anul 1965 preţul de cost al unei autoutilitare TV-41 era de 50.000 de lei, apropiat de preţurile de vânzare ale autoturismelor „Moskvici 407” (49.500 lei în anul 1958) şi „Škoda 1000 MB” (48.500 de lei în anul 1967).Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro