Sindicatul risipei nationale

Spectacolul public din ultimele zile a atins cote de absurd. La douazeci de ani dupa revolutia anticomunista din decembrie 1989, descoperim un numar spectaculos de nostalgici dupa privilegiile garantate clasei muncitoare de Republica Socialista Romania. Milioane de oameni cer sa fie intretinuti sau chiar rasfatati din bugetul public. Politicieni perfizi, sindicalisti otarati, judecatori grevisti, politisti recalcitranti, comentarii jurnalistice masluite – iata reteta care ne-ar putea aduce in colaps economic si criza statala.

Cum s-a produs aceasta escalada a retoricii sindicaliste? Dupa ce Guvernul Tariceanu a vopsit cu aur robinetul risipei, ne-am trezit constransi la modestie si cumpatare. Drept consecinta, aparatul birocratic a inceput sa-si piarda osanza intr-o vara lunga. Zeci de agentii inutile si mii de salarii indecente au disparut de pe lista cheltuielilor publice.

S-a redus polaritatea intre salariul minim si salariul maxim la Stat. Magistratilor – desi mult mai numerosi – le este impusa egalitatea in drepturi cu ministrii, secretarii de stat, senatorii si deputatii Romaniei. Toate acestea au starnit contra-atacuri, ironii si distorsionari. Ultima veste suna patetic: greva generala!

Cine s-a postat in tribuna indignarii? Sindicalisti milionari, oportunisti notorii sau niste figuri sterse, dar vocale. Lumina stiintei e aparata prin vorbe impiedicate si rostiri incoerente. Balanta dreptatii e sustinuta de procurori arghirofili si clientelari. Evident, interesele oricarei bresle merita aparate in fata Guvernului. Dar cu ce argumente, pe spatele cui si pana unde?

Istoria tranzitiei ne arata mai intai o stranie migratie intre reduta protestelor sociale si fotoliile de catifea ale partidelor parlamentare. Miron Cosma, Miron Mitrea, Marian Sarbu, Victor Ciorbea, Catalin Croitoru – iata doar cateva exemple, impure sau poate decente, care indica apetenta liderilor sindicali pentru statutul banos si influent al omului politic. In al doilea rand, sindicatele produc la noi doar revendicari salariale. De douazeci de ani se cer numai remuneratii, indemnizatii, tichete de vacanta si sporuri pentru siderurgisti, dar si pentru diplomati, pentru mineri, dar si pentru acei preoti care, acum un an, isi certau „patronatul” datorita indiferentei fata de soarta sacerdotiului rural!

Nemultumirea fata de o salarizare mediocra este, desigur, umana. Dar de ce oare aceleasi sindicate n-au intreprins nicio actiune vizibila si eficace de starpire a coruptiei si a risipei la scara industriala? Cum vad baietii din „Fratia” situatia Romaniei in competitia acerba pe piata mondiala care, prin China si India, si-a adaugat recent alte doua miliarde de minti si brate apte de munca? Ce fel de patrioti national-liberali au fost oamenii care au acceptat impovararea PIB cu tot mai multe procente alocate aparatului birocratic? De ce recent infiintata „Alianta a Bugetarilor” legitimeaza cele mai anti-reformiste tendinte ale societatii romanesti?

Din pacate, nici contractia financiara globala si nici criza demografica nu mai perturba anchiloza colectivista. Din perspectiva sindicalistilor, analiza „costuri-beneficii” se poate amana sine die; achizitiile de bunuri si servicii trebuie sa curga mai departe, la preturi supraevaluate. Vor fi exploatate astfel risipa centralista, consumul neglijent, retardarea manageriala, oftatul neputincios si resentimentul egalitar al unei multimii indarjite.

Avem, neindoios, individualitati remarcabile si profesionisti de exceptie: grefieri harnici, invatatoare inimoase, medici prestigiosi, universitari respectati ori infirmiere constiincioase. Dar si trasul matei de coada ramane sport national in multe birouri din primarii, judecatorii, spitale, inspectorate judetene, biblioteci, muzee, licee sau universitati.

Lumea e abonata la integrame, se citeste horoscopul, se imping dosare, se blocheaza imprimanta, programele de „chat” bazie non-stop, televizoarele emit incontinuu. Scrupulul, politetea si inovatia tehnologica patrund greu in institutiile cu aviziere ilizibile, cozi kilometrice si ghisee de metal. Ne locuieste mai ales duhul lui Ghita Pristanda – politistul care, din 44 de steaguri pentru o singura urbe, abia numara doar o duzina pe strada.

Solutii de eficientizare? Marirea orelor de lucru? Cresterea competentei personalului administrativ? Recalificarea pe capete? Simplificarea procedurilor de intrare in somaj? Acestea nu sunt niciodata alternative fezabile pentru „Alianta Bugetarilor.”

Ele sunt solutii incercate numai de „Clubul Contribuabililor” privati, adica de cei care-si asigura libertatea de miscare platind cu nervi, rabdare, ceasuri lungi de munca si dari nenumarate (de la faimosul CAS pana la impozitele pe salarii, pilonii de pensie si o pletora de alte taxe locale). Acestia suporta, primii, jaful si dispretul impotriva proprietatii private.

A bloca alegerile prezidentiale si a cere greva generala, cand tara s-a imprumutat cu peste 10 miliarde de la FMI, denota gradul maxim de iresponsabilitate. Cand insa clasa magistratilor cautioneaza aceasta retorica sindicalista, avem dovada ultima a descalificarii la care ne-a adus mentalitatea parazitara a comunismului rezidual.