Catre o economie cu greutate (II)

In anii ce vin, daca am continua ritmul de crestere de 5%-6% anual, am intampina strangulari in zona infrastructurii daca nu vom investi in mod corespunzator. O economie in modernizare rapida are nevoie de o infrastructura adecvata si de educatie a cetatenilor, o pregatire profesionala tot mai buna a lor.

Avem o productie, si aici ma refer si la structura exportului, cu valoare adaugata scazuta. Desi se asimileaza tehnologii noi, intensitatea absorbtiei este scazuta.

Pericolul este sa repetam, la alta scara si in alte conditii, sindromul italian, mai ales ca mai bine din 20% din comertul exterior al Romaniei in momentul de fata se desfasoara cu Italia.

Italia, in fapt, are una dintre economiile bolnave ale Uniunii. Italienii nu mai pot folosi cursul de schimb ca modalitate de protejare a economiei nationale la socuri adverse si par sa se sufoce.

Pentru orice economie din Euroland care nu cunoaste o evolutie pozitiva in materie de primenire tehnologica si competitivitate deznodamantul nu poate fi decat unul: stagnare, sau chiar declin si supraimpovarare a bugetului public. Aceasta este o explicatie majora a cresterii deficitelor bugetare in numeroase tari din Uniune.

Cand piata muncii este prea rigida, cand instrumentul de politica monetara nu mai exista ca si cel de curs de schimb (pentru ca s-a adoptat euro), ramane doar bugetul sa preia socurile. Iar bugetul nu face fata.

Noi trebuie sa avem in permanenta in minte aceste lectii – avand in vedere si aprecierea constanta a leului in ultimii doi ani.

Trebuie sa alocam, public si privat, mai mult pentru educatie, care este cheia succesului pe termen lung. Alocam putin pentru cercetare si dezvoltare, oficial in jur de 0,27% din PIB.

Dupa unele calcule ale Grupului de Economie Aplicata (vezi raportul „Romania si Agenda Lisabona”), care a folosit o metodologie ce include cheltuieli ale firmelor de soft pornind de la ideea ca tot ceea ce cheltuiesc firmele de soft inseamna cercetare, se ajunge la 0,4% din PIB.

Vedem distanta fata de tinta de 1% din PIB pe care ne-am propus-o dupa 2007 si mai ales fata de parametrul Agendei Lisabona, care vorbeste de 3% din PIB. Desi, pentru o economie care vine din urma, este mai important sa absoarba tehnologii moderne decat sa-si propuna sa inventeze.

In 2007, daca admitem ca vom fi primiti, ne vom confrunta cu un soc bugetar de 2,5%-3,5% din PIB, care se refera la contributia la bugetul uniunii si cofinantarea unor proiecte ce folosesc fonduri structurale si de coeziune.

Aici trebuie sa gasim o solutie, avand in vedere ca nu ne putem permite deficite bugetare mari si ca avem rezerve pentru a colecta mai bine.

In ultimii ani, inregistram o crestere foarte rapida a deficitelor externe pe fondul dezinflatiei; in general, o economie cand este in stare de dezinflatie cunoaste o crestere masiva a deficitelor externe, intrucat se apreciaza moneda locala si are loc si o expansiune rapida a creditului intern.

Deficite externe mari si in crestere reclama o politica economica prudenta, o buna conlucrare intre BNR si Guvern.

Avem un cadru macroeconomic in ameliorare in ultimii ani, dar, ca sa-l sustinem, avem nevoie de o rata mai inalta de formare a capitalului/a investitiilor (sa ajungem de la 22%-23% din PIB la peste 30%) si de o absorbtie intensa de noi tehnologii, care sa asigure valoare adaugata in crestere sistematica a productiei interne si venituri tot mai mari ale cetatenilor romani.

Lohnul nu mai este solutie pentru economia romaneasca; trebuie sa capitalizam mult mai bine relocalizarea industriala care are loc in Europa.

Avem nevoie de o politica macroeconomica care sa evite pe termen lung ceea ce in literatura de specialitate este numita „boala olandeza” (analoga cu sindromul italian): o apreciere excesiva a monedei locale, care nu este insotita de castiguri de eficienta, ceea ce duce la o golire a tesutului industrial/productiv, o supraspecializare pe servicii si o fragilizare a economiei.

Bugetul public trebuie sa elimine din risipa din inauntrul sau si trebuie sa furnizeze bunuri publice in cantitate adecvata societatii romanesti. In acest scop, trebuie sa facem in asa fel incat sa avem un coeficient cat mai ridicat de absorbtie al fondurilor UE (care pot ajunge pana la 4% din PIB-ul Romaniei).

Trebuie sa evitam deficite bugetare mari si solutia preferabila aici, usor de spus, dar nu usor de realizat, este o colectare mult mai eficace. Trebuie sa reducem din contributiile la asigurarile sociale (care sunt printre cele mai inalte in Europa).

Romania are venituri bugetare considerabil mai mici decat suratele noastre din zona, nu mai vorbesc de tari din Uniunea Europeana a celor 15.

Putem invata multe de la Spania, care are trasaturi comune cu noi si o experienta „stelara” in absorbtia fondurilor UE, in dezvoltarea infrastructurii; dar si de la Finlanda si Danemarca, care combina un sistem de asigurari sociale extins cu performanta economica inalta.

Nu pledez pentru adoptarea unui sistem social nordic, deoarece nu ne tin curelele; ce vreau sa spun este ca oameni politici vizionari si cu cutezanta politica au reusit sa flexibilizeze piata muncii in Finlanda, Danemarca si Suedia fara a demantela „modelul social”.

Aceste tari au cele mai bune performante economice in Uniune; au somaj scazut (au flexibilizat piata muncii), rate de crestere economica mai inalte, aloca pentru cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica peste 3% din PIB.

Aceasta situatie dovedeste un lucru: in ultima instanta conteaza ce se face acasa, politica nationala inauntrul Uniunii Europene face diferenta.

Exista o varietate substantiala de performante in interiorul UE si unele diferente se vor accentua probabil; aici va actiona si o geometrie variabila in accentuare.

Daca noi, prin politica economica concreta, am realiza un diferential pozitiv de crestere economica de 3,5%-4% fata de media restului Uniuni Europene, am ajunge de la circa 30% (in prezent) la aproximativ 60% din media venitului/loc in UE intr-un orizont de 8-10 ani.

PS. Fragmente din prezentarea facuta la seminarul cu tema „Politici monetare si de curs de schimb in perspectiva aderarii la UE”, organizat de Euractiv in colaborare cu revista Dilema Veche (28 iunie 2005); multumesc celor care au consemnat prezentarea verbala.