Securitate vs incredere (de Emil Hurezeanu)

Un aer rece, cunoscut, dar neasteptat, a dat buzna in republica. De o saptamana incoace, presa ofera zilnic fragmente scurse din proiectele secrete ale legilor securitatii nationale.

In principal, serviciile secrete vor o libertate care parca depaseste chiar situatia dinainte de 1989, atata vreme cat subordonarea lor urmeaza sa se limiteze la legatura cu presedintele si cu CSAT, de unde premierul (executivul) este, practic, exmatriculat.

Ideea ca ofiterii serviciilor secrete vor putea sa redevina anchetatori penali, intr-un fel sau altul, ne transpune cu viteza in anii ‘80 ai secolului trecut.

Si mai alarmante sunt intentiile SRI. In noul proiect de lege, deconspirat oportun de „Cotidianul”, in editia sa de luni, se prevede extinderea perioadei de punere la index a arhivelor „sigurantei nationale”, de la 40 la 100 de ani.

Directorul SRI este persoana care decide in ce masura dosarele sunt sau nu de siguranta nationala. Prevederile respective se aplica si documentelor fostei Securitati.

Intre sarcinile asumate de SRI se numara, potrivit aceluiasi proiect, si vegherea asupra „stabilitatii si echilibrului politic”, prin competenta contracararii activitatilor care le-ar pune in pericol.

Urmeaza si reglementarea care va da dreptul SRI sa deschida firme, deci sa faca afaceri, nu doar exclusiv acoperite, la fel ca in toate celelalte state NATO, ci si la vedere.

Un alt articol sustine ca autoritatile informative se subordoneaza exclusiv „vointei poporului”, ceea ce pare sa excluda pana si tutela comandantului suprem, ca sa nu mai vorbim de cea a guvernului sau parlamentului.

La prima vedere, daca n-am sti ca traim de 17 ani intr-o societate democratica, atat cat reuseste sa fie, ar trebui sa intram in panica. Impetuozitatea autoreglementarii sistemului de securitate al Romaniei tine parca de un film intarziat, cu agenti pierduti pe traseul Kiev-Minsk si recuperati de un autor milostiv de filme, seria B, in Orient-Expressul varietatilor balcanice. Or, aici iti vine sa razi, inainte de a lua lucrurile in serios.

Dar nu-i de ras. Presedintele Romaniei se ocupa personal de aceasta operatiune, iar consilierul de securitate, ex-generalul Medar, ne aminteste ca suntem in prima linie a frontului antiterorist.

Cine are dreptate? Noi, inca prizonierii angoaselor pre-1989? Sau ei, comandanti si generali, in care NATO si americanii au atata incredere?

In timp ce la noi creste frica de ascultare si supraveghere, Congresul american tocmai a mai prelungit o data starea de exceptie a lui „The Patriot Act”. Aici se spune, printre altele, ca FBI poate sa cerceteze in biblioteci ce fel de carti citesti, daca esti suspectat de terorism.

Dar pana si in America aceasta cerere trebuie inaintata unui judecator independent, spre deosebire de Romania, unde practica ascultarii telefoanelor fara mandat judecatoresc pare sa fie preferata.

In Germania, inca din 2002, functioneaza un pachet de masuri sporite de supraveghere, dar si aici, doar o comisie parlamentara decide aspra ascultarii telefoanelor suspecte sau privind suspendarea secretului corespondentei. In Anglia, retinerea unui suspect s-a marit de la 14 la 28 de zile, fara verdictul instantei.

Guvernul a cerut un interval de retinere de de 90 de zile, dar Camera Lorzilor a impus crearea unei instante speciale si a suspendat decizia executivului. In toate aceste cazuri, avem de-a face cu masuri sporite de control, care-i fac pe specialisti sa vorbeasca de transformarea tarilor libere in „societati de siguranta”.

Implicarea acestor tari in razboiul antiterorist, dupa atentate sangeroase pe teritoriul lor, sunt argumente foarte serioase.

Dar America, Anglia, Franta si Germania sunt state de drept solide, in care competenta serviciilor de informatii, subordonarea lor fata de parlament sau executiv, pe langa legaturile legitime cu seful statului, nu sunt puse in discutie nici macar acum, in plin razboi antiterorist.

In Romania, reziduurile Securitatii n-au fost complet inlaturate, nici institutional, nici psihologic. Abuzul, prin legalizarea supravegherii sporite, este inca posibil. La adapostul luptei impotriva terorismului, pot sa reapara reflexe vechi ale neincrederii generale.

Atmosfera secreta in care s-au purtat initial discutiile, privind reforma sistemului de securitate nationala, a creat impresia, poate exagerata, ca serviciile ar putea avea si o agenda ascunsa.

Cand se vorbeste de dreptul cetateanului la siguranta, asa cum se intampla acum in Occident, se poate avea in vedere suspendarea temporara a unor drepturi si libertati. Dar nu exista un „drept cetatenesc la siguranta”, ca atare.

Premisa este ca statul ramane, in primul rand, garantul sigurantei manifestarii drepturilor cetatenesti, si nu cel care le limiteaza, in numele unei forme netransparente – oricat de bine intentionata – de securitate nationala.