Alegeri universitare. Alte masti, aceeasi scena?!

Universitatile romanesti au intrat in febra alegerilor. Prin birouri se fac si se desfac aliante; se promit functii contra voturi, se calculeaza sansele de reusita, se fabrica dosare pentru discreditarea oponentilor, se fac intelegeri cu misiti din presa scrisa sau online. Ma intristeaza acest spectacol, din doua motive. Intai, pentru ca ar fi putut sa nu aiba loc. Textul legii educatiei care a fost trimis spre Parlament avea o alta varianta referitoare la stabilirea conducerii universitatilor. Doar Senatul urma sa fie ales prin votul comunitatii academice, pe care o reprezenta, si care il mandata sa decida in privinta aspectelor strategice, fundamentale. Senatul universitar stabilea o comisie (un fel de search commitee), care realiza procesul de recrutare a Rectorului: cauta candidati de la orice universitate din lume, nu numai din universitatea proprie, ii evalua, apoi prezenta in fata Senatului doua propuneri. Senatul examina programele celor doi candidati propusi, apoi lua decizia finala. Rectorul desemnat incheia un contract de management cu Senatul, isi numea prorectorii si decanii si trecea la treaba. Se constituia astfel un executiv puternic, independent de populisme ieftine, care putea lua decizii dure de restructurare: sa stopeze programele de studii neperformante, sa promoveze proiectele si echipele de cercetare viabile si sa-i indeparteze pe impostori. Daca echipa executiva era performanta, adica indeplinea indicatorii de performanta contractuali, nimeni nu se putea atinge de ea. Logica era simpla: reforma interna a universitatilor era necesara, ea necesita masuri nepopulare, iar acestea puteau fi luate doar de o echipa protejata de „mania populara” a mediocritatii din universitati.

Pericolul a fost imediat simtit de catre reprezentantii „sistemului”, care au reactionat furibund. Sarjele de calomnii dirijate de cuplul Andronescu-Marga, cum ca astfel se incalca autonomia universitara, apareau pe toate canalele. Consiliul National al Rectorilor a dat un comunicat amenintator, de un anacronism atroce. Am fost convocat la Camera Deputatilor doua seri la rand de catre membrii coalitiei de guvernamant, sa explic textul, pentru ca, in final, sa mi se spuna ca presiunile sunt prea mari si ca textul nu poate fi acceptat. Asa a rezultat textul actual, care face rectorul si echipa de conducere prea dependenti de votul majoritatii, iar majoritatea universitara, dupa, cum stim, nu e reformatoare! Cum sa mai reformezi majoritatea, daca ea isi da votul si ea iti da votul doar daca nu-i lezezi interesele?

Al doilea motiv de tristete se leaga de superficialitatea cu care sunt tratate alegerile universitare. In loc sa fie prilej de introspectie si analiza critica, la toate nivelurile, de la cadru didactic la departament/ facultate si universitate, alegerile sunt considerate un simplu joc de putere: cine va fi sef de catedra/ decan/ rector? In locul unei probleme complexe, fundamentale, cu care trebuie sa se confrunte comunitatea academica – Cum sa ne imbunatatim activitatile? – se substituie o problema mai simpla – Cine sa ne conduca? – si se considera ca solutia la aceasta problema de substitut rezolva, automat, problema reala, fundamentala.

E ca si cum jucam prost intr-un meci si, in loc sa ne schimbam felul in care performam, ne concentram pe alegerea capitanului de echipa, iar apoi ne derobam de propria responsabilitate. El o sa vina, o faca ceva, iar noi o sa castigam, fara sa schimbam ceva in jocul nostru. Ce iluzie paguboasa si, din pacate, recurenta!

Universitatile gresesc profund daca vad in alegeri doar o problema de schimbare a actorilor din functiile de conducere. Ar trebui sa considere alegerile un prilej de confruntare cu proprii demoni, de rezolvare a crizei profunde in care se afla intreg sistemul universitar. Iar criza are patru fete.

1. Criza de identitate. Universitatile noastre nu si-au realizat procesul de constructie identitara. In general, ele au preluat misiuni si strategii de la universitati de prestigiu si le-au pus pe propriul site, crezand ca astfel se definesc. Or, aceasta e doar o identitate declarata. Cea reala se afla in practicile institutionale. Suntem ceea ce facem, nu ce declaram. Daca declaram ca cercetarea este esenta misiunii noastre, dar cei performanti nu au salarii mai mari, nu promoveaza mai rapid, nu au asigurata logistica necesara, atunci cercetarea e vorba in vant, flatus vocis, cum ziceau scolasticii, nu semnatura identitara. Daca ne acoperim de documente, comisii si proceduri, dar in spatele lor se vede lucrul facut de mantuiala, degeaba vorbim de „cresterea calitatii”. Ar trebui ca fiecare departament/ facultate/ universitate sa isi faca un audit al competentelor pe care le are, apoi al problemelor pe care isi propune sa le rezolve si sa-si defineasca responsabil identitatea proprie: in ce domenii vrea excelenta, la ce domenii (programe de studii, activitati de cercetare) renunta, pentru ca nu are competentele necesare si n-are sanse sa le dobandeasca. Ar fi un bun prilej de a pune capat schizofreniei dintre declarativ si procedural in universitatile noastre.
2. Criza de performanta. Oricum am lua lucrurile, performantele universitatilor  romanesti sunt slabe: o spun angajatorii, o spun absolventii, o spun clasamentele internationale. Reactia furibunda a comunitatii academice la prima tentativa de clasificare a universitatilor si de ierarhizare a programelor de studii e simptomatica in acest sens. S-a mers pana acolo incat s-au abrogat paragrafe din lege care prevedeau ierarhizarea si clasificarea iar Consiliul National al Rectorilor a aplaudat acest lucru, considerand ca prin aceste masuri „se asigura o dezvoltare graduala” a invatamantului!!! „Dati-ne autonomie, dati-ne bani, dar nu ne evaluati performantele”, cam asta se ascunde in spatele retoricii universitare. Toate abilitatile argumentative, toata sofistica au fost puse la bataie, pentru a contesta criteriile de evaluare, procedurile, evaluatorii, etc,  cu singurul scop de a camufla carentele de performanta ale universitatilor, ale programelor de studii, ale universitarilor. Alegerile universitare ofera acum  comunitatii academice un context excelent de a reflecta lucid asupra performantelor proprii si de a pune in practica masurile necesare pentru imbunatatirea lor. Dar aceasta se va intampla daca nu ne concentram pe alegerea capitanului, ci pe optimizarea jocului echipei. Daca trecem dincolo de „carcasa lingvistica” (R. Carnap) si ne confruntam cu „asprimea realului”. (N. Hartman)
3. Criza etica. Plagiatul la doctorat, pe care se focalizeaza acum atentia publica este, fara indoiala, o incalcare grava a eticii. Sunt insa altele, cel putin la fel de grave, pe care comunitatea academica le ignora sistematic si deliberat . De pilda, e lipsa totala de etica sa oferi studentilor programe de studii care ii dezavantajeaza pe piata muncii, doar ca sa-ti acoperi norma didactica. E lipsa totala de etica sa pui in curriculumul lor ceea ce stii tu sa predai, nu ceea ce le e lor necesar, ca sa fie performanti dupa absolvire. E lipsa totala de etica sa predai ceea ce tu nu faci (universitatile sunt pline de profesori de marketing care n-au facut in viata lor o campanie de marketing, de profesori de jurnalism care n-au lucrat la vreun ziar, de profesori de psihoterapia care n-au pacienti…). Si, cat de etic e sa-ti angajezi rudele in propria catedra sau in propria facultate? Din pacate, universitatile nu exceleaza in a produce autoritati morale; caracterul nu se prea formeaza prin interactiune cu foaia format A4. Ar fi un bun prilej ca macar acum, cu alegerile, sa renuntam la ipocrizie, sa ne facem o examinare critica  si sa pasim pe lungul drum al resurectiei morale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro