Alegerile din Franţa – furtună şi avânt

În 1776 Fruedrich Maximilian Klinger scria o piesă de teatru intitulată Sturm und Drang (“furtună şi avânt” în traducerea din limba română) de la care avea să se nască un curent cultural cu acelaşi nume. Acţiunea are loc în timpul Revoluţiei Americane şi dădea expresie emoţiilor ţn detrimentul raţionalităţii iluministe. Astfel s-a făcut trecerea de la clasicism la perioada pre-romantică. O astfel de revoluţie are loc în prezent în domeniul politic: pentru prima dată, un partid populist de extremă dreapta câştigă alegerile într-un stat artizan al construcţiei europene şi are toate şansele să preia guvernarea. Modelul italian a prefaţat “furtuna şi avântul” francez, la fel cum Sturm und Drang a prefaţat o schimbare de paradigmă mai largă în Europa. Pentru prima oară după al Doilea Război Mondial, în Italia guvernarea a fost exercitată de două partide din afara mainstream (Lega şi M5S), apoi s-a ajuns la guvernarea unui partid precum Fratelli d’Italia condus de Georgia Meloni, cu puternice rădăcini în extrema dreaptă. Italia a fost, încă din Renaştere, creuzetul ideilor politice care s-au râspândit ulterior în Europa – şi de această dată se confirmă regula.

Milioane de alegători din Franţa au făcut pe 30 iunie o alegere inedită, între extrema dreaptă şi o coaliţie de partide, dominate de extrema stânga. Participarea record, aproximativ 69%, a confirmat că alegerile sunt de fapt un referendum pro sau anti-Macron, acesta fiind de fapt principalul clivaj politic de pe scena politică franceză în prezent. O alegere imposibilă între extreme dar o alegere determinată de faptul că partidul care îl susţine în continuare pe Emmanuel Macron, Ensemble, a ajuns foarte jos în preferinţele electoratului. Un vot pentru acest partid va însemna de fapt un vot pentru un candidat al Rassemblement National (RN) sau al Nouveau Front Populaire (NFP) în turul doi, datorită particularităţilor sistemului electoral francez, majoritar în două tururi. De fapt, acest sistem electoral a fost gândit pentru a asigura o majoritate parlamentară preşedintelui şi a întări latura prezidenţială a regimului semi-prezidenţial şi nu pe cea parlamentară. Sistemul politic francez poate fi la un moment dat într-o extremă prezidenţială (ultra-majoritate – situaţie în care s-a aflat şi Emmanuel Macron la începutul mandatului său) ori parlamentară, atunci când există o coabitare între preşedinte şi prim – ministru. De data aceasta, se va ajunge la o situaţie care nu a fost avută în vedere de fondatorii celei de-a cincea Republici: o majoritate dintr-o extremă a spectrului politic şi un preşedinte declarat de centru. Sistemul electoral francez a fost gândit ca, în eventualitatea în care un candidat extremist intră în turul doi, candidaţii mainstream să se alieze şi să îl înfrângă. Acest sistem nu a fost conceput pentru situaţia în care un candidat de o extremă se confruntă în turul doi cu un candidat de la o altă extremă. Vom avea o coabitare inedită, nu doar între două persoane, ci şi între două viziuni diametral opuse despre felul în care se construiesc majorităţile cu ajutorul sistemului electoral.

Pentru a intra în turul doi, un candidat are nevoie de cel puţin 12,5% din voturi. Prezenţa masivă din primul tur înseamnă că pragul minim pentru intrarea în turul doi va fi foarte ridicat. Ensemble are în medie, potrivit estimărilor, 21,5 – 22%. Cu greu va fi posibil ca un candidat Ensemble să ajungă în turul doi şi să câştige..

Dată fiind situaţia, de ce a riscat Macron convocarea alegerilor anticipate? Acesta a declarat că respectiva mutare era pregătită de multă vreme – scorul foarte bun al RN la alegerile europene putea fi intuit cu uşurinţă (până la urmă a fost 31,37%). Decizia a fost luată de Macron fără consultarea consilierilor săi, ori a miniştrilor din cabinetul Attal. Probabil Macron a mizat pe o victorie a RN şi pe fragmentarea în continuare a stângii. Surpriza a fost crearea NFP, imediat după anunţul dizolvării Parlamentului. Faptul că două grupări extreme îşi dispută întâietatea nu a fost cu siguranţă luat în calcul de Macron. Până acum NFP, format din La France Insoumise (LFI – partidul lui Mélenchon), comunişti, verzi şi socialişti, rezistă dar totuşi este o alianţă conjuncturală, partidele de stânga neavând foarte multe în comun cu ideile de extrema stângă  promovate de Mélenchon. NFP este o alianţă între partide care nu au nimic în comun în afară de dezavuarea lui Macron – partidele componente au viziuni total opuse despre NATO, UE, energia nucleară, mediu sau economie. NFP nu este o uniune între egali – LFI are 230 de candidaţi, socialiştii 175, verzii 92 şi comuniştii 50. Astfel, Mélenchon nu este doar liderul unei alianţe de partide, ci şeful partidului care contribuie la cea mai mare parte a candidaţilor ce vor înfrunta candidaţii RN în turul doi.

Întrebarea fundamentală a acestor alegeri este cum s-a ajuns ca, în 7 ani de mandat, să se creeze un centru politic, sub bagheta lui Macron, pentru ca ulterior acest centru să facă implozie, iar voturile luate de la partidele mainstream de dreapta şi de stânga să se transforme în voturi pentru RN şi LFI. Macron  a sesizat în 2017 că se aştepta venirea unui: ”salvator” pe scena politică franceză şi a jucat destul de bine rolul celui care salvează onorabilitatea politicii. Însuşi Macron nu are o explicaţie la ora actuală pentru rezultatul alegerilor. Cu ocazia Consiliului European, a afirmat că Franţa este “pradă urii şi antisemitismului”. Posibil să fie o descriere adecvată dar oare arăta Franţa diferit la data când a preluat puterea? Dacă este aşa, oare preşedintele Franţei nu are nicio responsabilitate?

În peste jumătate din cele 577 de circumscripţii electorale, un reprezentant RN şi-a dezbătut întâietatea cu un reprezentant al NFP. Chiar şi acolo unde un reprezentant Ensemble va intra în turul doi, şansele sunt infime în faţa reprezentantului NFP sau a celui RN, deoarece Ensemble a pierdut potenţialul de coaliţie – nu poate spera într-o alianţă strategică în turul doi cu un reprezentant al extremelor politice pe care Macron le combate cu toată puterea. Campania electorală a fost concepută pentru doar trei săptămâni, interval de timp complet insuficient pentru a genera o creştere a vreunui partid sau candidat – cu excepţia RN care şi-a îmbunătăţit scorul de la alegerile europene.

Cum se explică succesul RN? Partidul preluat în 2011 de Marine Le Pen a încercat şi a reuşit parţial normalizarea, inserarea în viaţa politică, treptat. Datorită politicii “cordonului sanitar”, şi-a concentrat atenţia pe politica locală şi a câştigat multe primării. 93% din oraşele şi satele din Franţa au votat un reprezentant al RN la aceste alegeri, ceea ce nu mai lasă loc la niciun comentariu. O altă strategie care a dat roade a fost apropierea de elite. De câţiva ani s-a observat aderenţa absolvenţilor ENA – Ecole Nationale d’Administration la RN, un fenomen cu totul nou. La alegerile europene pe lista RN a fost ales Fabrice Leggeri, absolvent ENA şi fost director al agenţiei UE Frontex – un profil care în urmă cu câţiva ani ar fi fost incompatibil cu un partid precum RN. Liderul RN Jordan Bardella  a fost invitat în noiembrie 2023 să ţină un discurs la una dintre cele mai reputate instituţii de învăţământ superior în materie de afaceri – HEC Paris. Doamna Le Pen se întâlneşte frecvent cu fostul şef al EDF, compania naţională de electricitate, în timp ce echipa ce alcătuieşte a programului de guvernare al RN este formată din economişti reputaţi şi lideri ai companiilor din topul CAC 40.

Un alt factor care a contribuit la succesul RN este normalizarea partidului care nu mai este privit ca fiind un pericol la adresa democraţiei. Diabolizarea extremei drepte în Italia nu a funcţionat: Georgia Meloni nu pare a fi lipită de această etichetă. În Franţa a fost privit cu multă atenţie experimentul italian, iar până la urmă alegătorii şi-au spus “de ce nu”. Discursul lui Macron care a mers exact pe linia acestei diabolizări permanente a adversarului s-a întors, nemeritat, împotriva sa în cele din urmă.

RN a avut o strategie atentă de a atrage partidul Les Republicains, de centru – dreapta, oferind sprijin pentru 62 de candidaţi care astfel au şanse foarte mari să câştige. Rezultatul dezastruos al Les Republicains la alegerile europene a făcut ca această ofertă să fie acceptată de preşedintele acestui partid, Eric Ciotti, imediat dezavuat de restul conducerii partidului şi exclus. Cu toate acestea, înţelegerea Les Republicains – RN a funcţionat foarte bine cu ocazia scrutinului din 30 iunie. Procedând astfel, RN a luat exemplul lui Macron din 2017: un partid diferit de cele mainstream, de succes, are întotdeuana ceva de oferit, iar uneori oferta este de nerefuzat. Este adevărat că diferenţa fundamentală este legată de destinatarul ofertei şi modalitatea în care aceasta s­-a făcut. Macron a oferit înalte poziţii în stat unor membri al republicanilor şi ai socialiştilor pentru  a submina dreapta şi stânga tradiţionale, în timp ce Le Pen a mers mai departe, oferind o alianţă electorală inedită, cu păstrarea identităţii fiecărui partid şi nu a făcut o ofertă similară partidelor de stânga.

Macron nu mai avea oricum din toamna anului 2022 o majoritate parlamenrară care să îi sprijine proiectele în Adunarea Naţională dar antagonismul între RN şi partidele de stânga făcea ca opoziţia să nu fie niciodată o alternativă la guvern, iar acesta să  administreze treburile curente deseori prin asumarea răspunderii. Dacă nu exista niciun risc ca un guvern sprijinit de Macron să fie obiectul unei moţiuni de cenzură de succes, de ce acesta a preferat alegerile anticipate? Unii adepţi ai lui Macron au argumentat că această mişcare are în vedere următoarele alegeri prezidenţiale: RN la putere nu va fi capabil să guverneze şi astfel doamna Le Pen va pierde alegerile. Numai timpul vă putea arăta dacă acest calcul este corect sau nu. Totuşi, chiar şi Macron a declarat că a riscat fără să calculeze un rezultat: a aruncat zarurile pentru a stârni dihonie între adversari. Aşa cum arată situaţia în prezent, aceste alegeri anticipate sunt mai degrabă un refrerendum pentru sau împotriva actualului preşedinte al Franţei.

Votul pentru RN nu este neapărat un vot acordat extremei drepte, ci mai degrabă este generat de curiozitatea de a vedea ce este dincolo de “cordonul sanitar” care a ţinut multă vreme acest partid departe de puterea centrală (în plan local are mulţi aleşi). Este într-un fel tentaţia “mărului otrăvit”. Ensemble este perceput ca un vehicul electoral al lui Macron (deşi acest partid a evitat să se alăture figurii preşedintelui pe timpul scurtei campanii electorale), iar acesta este perceput ca fiind arogant, un “preşedinte al bogaţilor” care a scăzut taxa pe avere. NFP este perceput ca un vehicul electoral al lui Mélenchon care s-a remarcat în ultima vreme prin refuzul de a numi Hamas organizaţie teroristă şi prin insulte la adresa politicienilor de origine evreiască. Este motivul pentru care Serge Klarsfeld, cunoscutul militant în favoarea tragegerii la răspundere a naziştilor francezi, în vărstă de 88 de ani sau filozoful Alain Finkielkraut, ţinta unor atacuri susţinute din partea extremei stângi, au decis să afirme public că votează RN deoarece doamna Le Pen a eliminat manifestările de antisemitism din RN. Cei care au simpatii politice pentru partide moderate, de centru, au făcut pe data de 30 iunie o alegere imposibilă. Unii au votat RN fără entuziasm pentru a opri extrema stângă, alţii au votat fără entuziasm NFP pentru a opri extrema dreaptă, iar unii s-au abţinut de la a se prezenta la vot. Există şi o a altă opţiune, foarte interesantă, expusă de mişcarea Bloquons les! şi împărtăşită printre alţii de Bernard – Henri – Lévy: alcătuirea unei liste de candidaţi “rezonabili”, fără să conteze din ce partid, care să fie votaţi la nivel naţional fără a mai face calcule strategice. Acest calcul se bazează pe raţionalitatea post-electorală a aleşilor care pot opri iniţiative anti-democratice ale partidului din care fac parte. În realitate însă, maşinăria de partid este mai puternică în Franţa decât pare din afară. În orice caz, opţiunile sunt multiple şi vom vedea eficacitatea lor abia la finalul turului doi.

The Economist a analizat impactul programelor RN şi NFP. Dacă RN ar veni la guvernare, deficitul Franţei ar creşte cu 0,7% pe termen scurt, ajungând la 6,4% în 2026. Mult dar nu enorm. În schimb, aplicarea programului NFP depăşeşte orice imaginaţie în materie de efecte economice dezastruoase.

Ce va urma? Nu ştim unde va duce “furtuna şi avântul” alegătorilor francezi. Chiar dacă Macron va avea încă trei ani de mandat, putem afirma că, odată cu aceste alegeri, Franţa intră în epoca post-Macron. – Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro