Analfabetismul istoric al extremei drepte

Extrema dreaptă pretinde că iubește istoria națională cum nu o face nimeni altcineva, însă o batjocorește în egală măsură. Întocmai ca într-o relație romantică (deci irațională), extrema dreaptă are o viziune asupra trecutului conformă cu preceptele ei ideologice, și nu conformă cu principiile cercetării istorice. Mai mult decât un uz al istoriei, extrema dreaptă face un abuz al istoriei.

Numele de „istorie” a fost confiscat de cei care emit minciuni nerușinate, fantezii obscure, teorii ale conspirației și pretenții de superioritate între popoarele lumii. Sub acoperământul „istoriei” crește de fapt „istoria falsă” (fake history), soră bună cu „fake news” și manifest al ignoranților împotriva cunoașterii experților.

Cel mai vizibil abuz al extremei drepte asupra istoriei este dacopatia, sau credința că barbarii daci au fost mult mai importanți decât romanii latini în contrucția etnogenetică românească. Așa-numiții „daci liberi” sunt o facțiune stridentă a extremei drepte și se plasează în contra cunoașterii istorice prin protocronismele și anacronismele lor „neaoșe”.

Un alt abuz vizibil este cultul unor dictatori naționaliști văzuți ca „mari patrioți” (doar pentru că așa s-au reprezentat ei la vremea lor), dintre care se remarcă Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu*. Extremiștii de dreapta le aplică automat eticheta de „eroi” doar pentru că s-au poziționat împotriva „străinilor” din interior și din exterior și pentru că au fost condamnați la moarte (după ce ei la rândul lor au condamnat la moarte mii, zeci de mii de cetățeni români). Mai nou, cultul „sfinților închisorilor” alege dintre victimele regimului comunist doar pe aceia care au trecut proba naționalismului și ortodoxismului (de obicei, combinate în legionarism).

Nu întâmplător folosesc termeni precum „credință” și „cult” în descrierea analfabetismului istoric al extremei drepte. Deplasarea de la raționalitatea profesioniștilor în ale istoriei la fanatismul cvasi-religios al abuzatorilor istoriei este prea consistentă pentru a trece neobservată de orice persoană cu un dram de spirit critic.

În zilele noastre, extrema dreaptă se întoarce, ca în anii ’80 și ’90, să batjocorească trecutul Transilvaniei. Horia, Cloșca și Crișan, capii răscoalei țărănești din 1784, și Avram Iancu, liderul insurgenței românești de la 1848, sunt confiscați ca figuri ale luptei anti-maghiare și anti-germane, într-o fantezie șovină care, așa cum observa un prieten, ignoră naționalismul anti-otoman al lui Tudor Vladimirescu sau al pașoptiștilor munteni și moldoveni, pentru că nu se încadrează în agenda anti-minoritară și anti-occidentală a extremei drepte eurosceptice.

Colac peste pupăză, relicvele extremei drepte nouăzeciste și-au dat mâna cu elemente (ex-)AUR pentru a picheta statuia de la Sibiu a lui Samuel von Brukenthal, pe motivul complet fals că acest guvernator habsburgic al Transilvaniei ar fi fost implicat în reprimarea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan și, în consecință, ar fi fost un inamic al românilor. Fandacsia era pe atât de evidentă pe cât de clare erau meritele culturale și administrative ale baronului von Brukenthal, care au stat la baza cinstirii memoriei sale locale cu bani de la producătorul vâlcean cu nume de prinț gondorian al covrigilor de Buzău.

Pe de altă parte, în fața jelaniei care se revarsă vis-a-vis de pedepsirea cruntă a lui Horia și Cloșca de către autoritățile imperiale habsburgice, mă întreb cum ar fi gestionat în epocă niște autorități române o asemenea răscoală a semenilor lor. Nu cumva cu aceleași metode exemplare medievale și cu aceleași temeri de clasă, pentru restabilirea ordinii inegalitare, vechi de sute de ani?

Pe fondul aceleiași false opoziții ireconciliabile, George Simion (liderul partidului de extrema dreaptă al cărui acronim e anagrama unui cuvânt care îl reprezintă – URA) susținea că statuia lui Horea ar fi trebuit să fie pusă în Sibiu (în locul celei a lui Brukenthal, cu toate că Horea nu a donat o enormă colecție de artă orașului Sibiu), și declara cu altă ocazie că „românii, indiferent de conducătorii vremelnici care se închină la alți strămoși, îi cinstesc și pe Horea, și pe Cloșca, și pe Crișan. Nu pe asupritorii lor…”. Cum rămâne atunci cu asupritorii țăranilor români din Țările Române, domnitori cu numele Mihai, Ștefan, Neagoe, Constantin ? La ei se închină Simion fără ezitare, iar BOR i-a făcut sfinți pe trei dintre ei.

Ca să arătăm că lucrurile sunt și mai grave, de cele mai multe ori batjocorirea istoriei nu este făcută „cu program”. De obicei, extremiștii de dreapta nu mint și nu manipulează cu conștiința clară că violează realitatea. Enormitățile pe care le scot pe gură și pe feed-uri sunt manifestarea incapacității lor culturale și mentale de a vedea altfel lumea decât în alb și negru, în conflicte ireconciliabile și în ciclul dominației și răzbunării. Iar acest sindrom se datorează lipsei de educație sau, mai bine zis, unei anumite educații.

Cine a fost la școală în anii ’80 și ’90 poate recunoaște asemănarea izbitoare dintre mesajele extremei drepte și mesajele îngurgitate la orele de istorie și de română, la serbările (extra-)școlare și pe la comemorările la care am fost obligați să participăm, ascultând niște „dascăli” pe care nu îi puteai deosebi tipologic de mărunții activiști de partid. Unitatea de nezdruncinat a românilor, lupta „întregului popor” pentru independență, împotriva străinilor cotropitori (la pachet cu „Scrisoarea III (fragment)”), primatul temporal și spiritual (creștini avant la lettre) al românilor pe plaiurile carpatice, imacularea morală a conducătorilor politici (domnitori, lideri revoluționari), în fine, o mobilizare colectivă a românilor, prin definiție buni, împotriva oricui a îndrăznit să le tulbure spațiul strămoșesc, toate aceste elemente au compus îndoctrinarea „istorică” a multor generații de cetățeni ai României.

Abuzul de istorie e direct legat de loialitatea extremiștilor de dreapta față de acea istorie pe care au receptat-o în școală, în familie, în mass media și pe social media. Cu toate că se consideră cei mai inteligenți și mai clar-văzători dintre români, extremiștii de dreapta se arată mai degrabă în ipostaza de consumatori pasivi ai unor mesaje simple, binare, schematizate până la falsitate sau irelevanță. O parte dintre aceștia au ocupat posturi în învățământ, presă, instituții culturale, reproducând rudimentele de istorie după ce le-au mai trecut o dată prin filtrul analfabetismului lor funcțional și creând astfel noi adepți cu certitudini aberante.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contribuotrs.ro