ANALIZA Brexit, recapitulare finală (oarecum)
David Cameron și Boris Johnson se cunosc din adolescență. Mult înainte de a deveni membri marcanți ai Partidului Conservator, au împărțit onoarea de a urma cursurile unor prestigioase școli britanice, pepiniere ale viitoarelor elite ale Commonwealthului: Eton College și mai apoi Oxford University. Primul a absolvit Filozofie, Științe Politice și Economie, cel de-al doilea și-a urmat pasiunea pentru latină și greaca veche la facultatea unde au mai studiat Adam Smith, împărăteasa Masako a Japoniei, Aldous Huxley și câțiva laureați Nobel.
Dacă e să ne luăm după o simpatică relatare din The Telegraph, pe cei doi politicieni îi leagă o veche și nu tocmai matură rivalitate. În școală, mai vârstnicul Boris era studentul sclipitor, talentat și popular. Lider înnăscut, viitor „rege al lumii”. Prin comparație, David era juniorul, puștiul din clasele mai mici. Un elev obișnuit. Nici o surpriză peste ani, când domnul Johnson era ales, apoi reales primar al Londrei. Însă puțini ar fi pariat că „juniorul” avea să-i depășească performanța. În 2010, Cameron devenea Prim Ministru al Regatului Unit. Întrebată într-un interviu la BBC dacă pe fratele său nu-l încearcă resentimentele în urma alegerii lui David Cameron ca premier, sora lui Boris respingea cu hotărâre ideea: „Nici vorbă, asta îi dă un sentiment de persistentă superioritate, căci el a fost Căpitanul Școlii „. Băieții tot băieți rămân. Se spune că cei doi s-ar fi luat la trântă la No.10 pentru o foaie cu propunerile bugetare ale Londrei, fiecare susținând în privat că celălalt a pierdut. Cu asemenea orgolii, o confruntare pe prima scenă electorală era inevitabilă. Pe scurt:
Vechea reticență Insulară față de Comunitatea europeană, asezonată cu orgolii și calcule politice, a pregătit rețeta pentru Referendum; surpriza votului generează confuzie în establishmentul britanic și senzație de haos în negocierile cu Uniunea. Boris promite salvarea, cu orice preț.
Un acord dezastruos duce la nașterea unei noi formațiuni politice. Care-i depășește pe toți la alegeri, chiar și partidul puternicului Cancelar german. Europenii nu se lasă mai prejos și pun paie pe focul eurosceptic;
În cazul Brexit, timpul nu vindecă rănile, ci le accentuează, lucru vizibil pe scena politică din Mare Britanie, mai polarizată ca niciodată. Ruptură între electorat și reprezentanți, lupte între instituții, criză constituțională. Baza electorală îl obligă pe Johnson la acțiune.
Despre ce vorbesc ei la negocieri – scurt îndrumar de comerț internațional, pentru Brexit și nu numai. A se servi cu whisky scoțian sau lichior franțuzesc. Nu salvează, dar ajută la durerile de cap. Mai ales când apare în discuție problema irlandeză de nord.
Ce urmărește Uniunea Europeană de la un acord comercial și cum face să obțină ce-și dorește? Dar britanicii? Obiective, strategii, tehnici. Lecții de negociere de la domnul Barnier pentru doamna May. Deloc pe gratis.
Boris Johnson reușește neașteptat de multe, dar va fi de ajuns ? Nu știm, ne rămâne doar să urmărim spectacolul și să sperăm că ne vom aminti cum să evităm ce e mai rău.
Cum am ajuns aici – scurtă istorie recentă
Cam în aceeași perioadă în care domnul Johnson era primar al Londrei, fostul său coleg aspira la fotoliul de premier, din postura de lider al opoziției. După ce le garantase alegătorilor că vor fi consultați printr-un referendum asupra Tratatului UE de la Lisabona, Cameron renunță la promisiune. Tratatul e ratificat și intră în vigoare. Drept urmare, la europarlamentare, Ukip, sub conducerea lui Nigel Farage, provoacă un prim șoc scenei politice din insulă, câștigând locul al doilea, în fața laburiștilor și liberal-democraților. Ca reacție la euroscepticismul în creștere, mai ales în rândul votanților conservatori și pentru a recupera voturile pierdute, David Cameron mărește miza. De această dată promite un referendum privind chiar apartenența Marii Britanii la Uniunea Europeană.
Planul lui David – să câștige direcția Remain. Planul lui Boris, spun gurile rele – să-i pună bețe-n roate, indiferent de direcție. În campanie, premierul a devenit principala figură politică ce susținea rămânerea în UE, în timp ce fostul primar al Londrei îi contesta poziția de pe baricadele Leave. În fundal, foarte vocalul Farage, principala amenințare pentru cota electorala a Partidului Conservator.
Un plan B nu pare să fi avut nici unul, nu la modul serios. Toate datele, statisticile, calculele economice și prezentările power-point dădeau varianta Leave ca posibilă, dar improbabilă. Homo economicus va alege fără îndoială să rămână în Uniune. Va primi informații peste informații de la economiști, politicieni, profesori și vedete, care să-l îndrepte spre alegerea corectă. Jurnaliști, specialiști în comunicare și publicitate vor traduce pe înțelesul alegătorului concepte spinoase precum Procedura de deficit excesiv, Spitzenkandidatsau Coq au vin. Greu de contrazis. Dacă ar fi fost să votez, probabil aș fi votat Remain. Dar eu nu sunt britanic.
Până aproape de data referendumului sondajele de opinie confirmau așteptările. Tabăra pro-UE pierdea treptat teren, dar se menținea câștigătoare. Însă cu două săptămâni înainte de vot, Times, Guardian și Telegraph publicau concomitent consultări independente ce confirmau schimbarea orientării votanților înspre părăsirea Uniunii. A urmat asasinarea laburistei proeuropene Jo Cox de către un dezaxat. În următoarele zile, nimeni nu mai era sigur de rezultatele sondajelor. Spre ușurarea întregului continent, estimările YouGov din seara de 23 iunie 2016 arătau victoria Remain. Numărătoarea voturilor a dat calculele peste cap. Regatul Unit votase pentru părăsirea Uniunii Europene, la o diferență de peste 1 milion de voturi.
În timp ce Farage deschidea șampania victoriei, iar David Cameron își prezenta demisia, camerele de luat vederi înregistrau reacția sobră a lui Johnson, aparent descumpănit de ocazia de a prelua frâiele multdorite ale guvernului în asemenea complicate circumstanțe: „Nu e nevoie să ne grăbim. Nimic nu se va schimba pe termen scurt”. După câteva săptămâni de luptă la vârful Partidului Conservator, cu obișnuitele promisiuni, alianțe de ocazie și trădări de ultim moment, Boris se retrăgea din competiție. Noul lider și premier era aleasă Theresa May, fost ministru de interne. Sarcina scoaterii Marii Britanii din Uniunea Europeană revenea, paradoxal, unui fost Remainer.
Doamna May a pornit la drum declarând tranșant că „Brexit înseamnă Brexit”. Să fii în aceeași frază hotărât și sibilinic, iată un incontestabil triumf al talentului de comunicator politic. Un an mai târziu, dorind să-și consolideze poziția în Parlament și în negocierile de la Bruxelles și consiliată magistral de diverșii “Sir Humphrey”amintiți într-un articol anterior, noul premier declanșează alegeri anticipate. Rezultatele contrazic din nou calculele și sondajele, conservatorii pierd majoritatea și rămân la putere doar datorită alianței cu Partidul Democratic Unionist (DUP) din Irlanda de Nord, susținător al apartenenței micii provincii la Regatul Unit. Din acest moment, guvernarea și acordul pentru Brexit depind într-o măsură hotărâtoare de voturile celor 10 parlamentari nord-irlandezi.
După doi ani de negocieri dificile, Theresa May transmite reprezentanților UE acceptul pentru un Acord de Retragere care aruncă în aer scena politică de acasă. Caracterizat de eurosceptici drept o capitulare, nu o înțelegere, criticat dur și de voci din zona opoziției laburiste, acordul este respins de Parlament de 3 ori. Numărând voturile contra, BBC consemna cea mai severă înfrângere parlamentară înregistrată vreodată de un guvern britanic. Marea Britanie se vedea nevoită să ceară amânarea ieșirii din Uniunea Europeană (de două ori).
Cum un necaz nu vine niciodată singur, au urmat alegerile europarlamentare. Nigel Farage părăsise politica internă, pe de o parte dezamăgit că Ukip, fostul său partid, devenise prea extremist și anti-islam, pe de alta considerându-și misiunea îndeplinită odată cu votul pro Brexit din 2016. Acum, convins că într-o formă sau alta se încerca anularea referendumului, Monsieur Farage decide să se întoarcă. După cum ne așteptam, pentru partidele clasice britanice revenirea sa nu a fost de bun augur. La conducerea Brexit Party, abia înființat în ianuarie 2019, reușește un tur de forță. Nu doar că îi întrece pe conservatorii aflați la putere, ieșind pe primul loc, dar depășește la numărul de mandate până și partidul Angelei Merkel. Dacă nu se iau în calcul alianțele (precum CDU/CSU în Germania), Brexit Party e cel mai mare partid național din Parlamentul European. Euroscepticismul britanic e bine sănătos.
Încă un dezastru electoral a fost prea mult pentru doamna May. Sub amenințarea pierderii votanților, Partidul Conservator a schimbat din nou conducerea. Alexander Boris de Pfeffel Johnson, cetățean britanic născut la New York, cu străbunici turci, oarecum eurosceptic, ajungea în sfârșit Prim Ministru al Majestății Sale, poziție la care se considera îndreptățit încă din tinerețe. Misiunea la care s-a angajat e să salveze Partidul lui Winston Churchill și să-l împiedice pe socialistul Jeremy Corbyn să devină premier. Cum ? Livrând Brexitul până la 31 Octombrie, cu orice preț.
Ce s-a mai întâmplat între timp pe Continent
În vară alegeri au avut loc alegeri europarlamentare. De această dată, cu o miză deosebită. Confruntați cu un important val anti-Uniune, liderii UE au apelat la instinctele democratice ale electoratului, pentru apărarea valorilor comunitare. Poporul s-a mobilizat și a asigurat, prin vot și prezență majoră, menținerea status quo-ului. Ba chiar am urmărit, reprimându-ne cu greu accesele de căscat, dezbaterile dintre candidații la șefia Comisiei Europene. N-a fost ușor, au reușit să depășească semifinala Eurovision la atractivitate. Însă era un sacrificiu necesar, parte a sistemului de alegeri – Spitzenkandidat, în care Parlamentul abia ales avea un cuvânt hotărâtor. După vot, domnul Macron și doamna Merkel ne-au mulțumit și au făcut uitată înțelegerea. Nu le convenea rezultatul, așa că s-a aplicat varianta “votăm pe cine vrem, dar iese cine trebuie”, confirmând din păcate o parte importantă a criticilor eurosceptice. Brexit Party nu s-ar fi gândit la așa agenți electorali.
Situația politică în Insulă
Să revenim în Regatul Unit. Problema Brexitului s-a menținut pe primul loc în lista preocupărilor populației de la momentul referendumului și până în prezent, peste 65% dintre britanici (conform YouGov) considerând-o cea mai importantă problemă națională. Serviciile de sănătate ocupă doar al doilea loc al preocupărilor, cu cca. 30%. Poziționarea față de ieșirea din UE este cel mai important determinant al intențiilor de vot. Principalii actori ai scenei politice evoluează în perechi, în corelație inversă: Partidul Conservator/Brexit Party, respectiv Partidul Laburist/Liberal-Democrații. Când atitudinea conservatorilor, aflați la guvernare, indică îndepărtarea de aplicarea referendumului, votanții se îndreaptă spre Brexit Party, care promovează părăsirea Uniunii Europene cu orice preț. Invers, cu cât laburiștii, principala forță de opoziție, mențin o atitudine mai nuanțată, cu atât pierd voturi în favoarea LibDem care susțin programatic rămânerea în Uniune, tot cu orice preț.
Brexit Party – Aflat la una dintre laturile extreme ale atitudinilor privind aplicarea votului, succesul electoral al foarte proaspătului partid al lui Nigel Farage are o explicație simplă. O parte importantă a votanților s-a simțit nereprezentată și înșelată. Partidul a umplut un gol, reușind în 6 luni să ajungă de la 0% la 25% și să câștige europarlamentarele. După numirea lui Boris Johnson ca premier, pare să fi pierdut din popularitate, ajungând pe locul al patrulea în intențiile de vot.
Partidul Conservator – După amânările succesive ale Brexitului, partidul aflat la putere a pierdut jumătate din votanți. Abia după venirea la conducere a lui BoJo, cu o promisiune clară de a ieși din Uniune la o dată fixă, trendul s-a inversat, urcând spre 30%. Un studiu făcut în septembrie de Survation printre actualii electori conservatori găsea că 79% votaseră Leave la referendum, iar 44% votaseră Brexit Party la europarlamentare. Revenirea conservatorilor pe primul loc și în grațiile propriului electorat se bazează pe recâștigarea celor dezamăgiți de neaplicarea votului. Pierderea lor echivalează cu pierderea puterii sau chiar mai rău.
Partidul Laburist – Având drept lider un socialist veritabil, Jeremy Corbyn, laburiștii nu reușesc să capitalizeze greșelile Puterii. Parțial din cauza atitudinii nehotărâte a lui Corbyn, cunoscut ca vechi eurosceptic. În vârstă de 70 de ani, suspectat de a fi prea acomodant cu Rusia, e prea marxist pentru o bază electorală a partidului care nu mai e alcătuită masiv din muncitori industriali și tinde spre un al doilea referendum și rămânerea in UE.
Partidul Liberal-Democrat – Condus de o tânără și voluntară scoțiancă, amenință să ia locul laburiștilor. Jo Swinson și-a poziționat partidul la extrema cealaltă a opțiunilor privind Brexitul. Concurând pe același bazin electoral cu laburiștii, într-o vreme în care zonele gri dispar, Lib-Dem supralicitează și promit alegătorilor anularea solicitării de retragere din UE, chiar fără un alt referendum. Interviul de la Good Morning Britain e de neratat, de-a dreptul suprarealist: ”democrați” care anulează largi consultări ale demosului, ”liberali”dispuși să modifice rezultatele după terminarea jocului, în răspăr chiar cu opiniile vechii conduceri a partidului, ce subliniau importanța respectării rezultatului. Rețeta funcționează la votanți, pierderea laburiștilor pare să fie câștigul liberal-democraților, aproape că nu mai știi dacă e populism bun doar populism.
Partidul Unionist Democratic (DUP) – aliat esențial al conservatorilor, asigură majoritatea pentru Guvern, fiind format din unioniști nord irlandezi. Principala lor preocupare e ca Irlanda de Nord să nu-și piardă statutul, ca parte a Regatului Unit. Ar mai fi Partidul Național Scoțian (SNP), ce susține rămânerea în UE și eventuala independență a Scoției.
La peste 3 ani de la vot, conform unui sondaj din luna septembrie, doar 33% dintre votanți ar opta pentru un nou referendum și rămânerea ca membri în UE. 50% declarau că preferă, într-o formă sau alta, părăsirea Uniunii, în timp ce 17% erau nehotărâți. Camera Comunelor nu mai reflectă structura electoratului. Soluția ar putea fi alegerile anticipate. Solicitate de guvern, dar refuzate până acum de parlamentari. E nevoie de acordul a două treimi dintre ei și o mare parte și-ar pierde mandatul. Blocajul a dus la inovații riscante, Boris Johnson a suspendat nejustificat activitatea Legislativului, decizie anulată de o hotărâre fără precedent a Curții Supreme, probabil cea mai tânără instituție importantă a regatului (funcționează sub această formă doar din 2009). Parlamentarii au răspuns cu Legea Benn, ce obligă premierul să nu părăsească UE fără acord la 31 octombrie, limitând astfel capacitatea de negociere cu UE a acestuia. O veritabilă criză constituțională, de natură să strice fragilul echilibru dintre legislativ, executiv și juridic, pe fondul pierderii încrederii populației în instituțiile fundamentale.
Opinia publică e concentrată pe subiectul ieșirii din UE. Opțiunile de la referendum nu s-au schimbat fundamental, preferința pentru părăsirea Uniunii rămâne majoritară. Mai mult, pe partea conservatoare a electoratului votanții s-au radicalizat. Indiferent de ceea ce crede, dacă vrea să nu piardă controlul Boris Johnson e obligat de logica electorală să livreze o formă de Brexit.
Ce se negociază – intermezzo (nu foarte) tehnic
Toată agitația acestor zile are în vedere doarnegocierea despărțirii (cum va avea loc ieșirea din Uniune și condițiile în perioada de tranziție). Relația viitoare se va negocia ulterior. Despărțirea e dificilă datorită integrării puternice între economiile continentului, legate printr-o multitudine de conexiuni invizibile, de a căror existență devenim conștienți doar în situații de criză, ce pun în discuție funcționarea lor.
Când cumpărăm un pix sau un pachet de unt nu ne punem problema cum a ajuns pe raft sau ce determină prețul și caracteristicile de fabricație, așa cum atunci când ne conectăm la wi-fi și citim știrile pe site-ul preferat nu ne gândim cum a ajuns informația la noi. Pare totul firesc, la îndemână. Natural. Mai mult, presupunem că același acces, la fel de facil, e disponibil tuturor, la nivel mondial. În fapt, în spate se află o structură densă de reglementări, contracte și tratate între națiuni, comunități, organizații. Lucru valabil și în cazul țărilor europene. E un subiect cam arid, dar necesar dacă încercăm să înțelegem ceva din cacofonia diverselor negocieri. Ca să îl facem mai comestibil, trebuie simplificat, pe cât posibil. Vom adăuga puțin lichior franțuzesc pentru o digestie ușoară.
Negocierile economice internaționale trebuie să găsească soluții la două probleme: cât de liber circulă 4 lucruri – bunurile, serviciile, capitalul și forța de muncă, mai întâi între state partenere, apoi în relațiile cu terții. Diversele soluții au ca rezultat grade diferite de integrare economică. Ca membru al Uniunii Europene, Marea Britanie face parte în acest moment dintr-o uniune economică. Asta înseamnă că este parte a unei Uniuni Vamale cu celelalte 27 de state membre. Mai mult, a unei Piețe Unice.
Datorită apartenenței la Uniunea Vamală, mărfurile de proveniență europeană pot circula în interiorul UE fără a li se aplica vreun tarif vamal la graniță. Pe de altă parte, toate țările memebre au o politică comercială comună față de terți. O sticlă de whisky scoțian adusă în Italia nu are vreun tarif vamal, nici una de prosecco italian exportată la Londra. În schimb, un bourbon american e taxat cu 25% la orice graniță a Uniunii. Avantajele de a face parte dintr-un asemenea acord se traduc în posibilitatea de a importa produse mai multe și mai ieftine. Printre dezavantaje, dispariția libertății de a negocia acorduri comerciale cu alte state fără asentimentul tuturor celorlalți parteneri. În plus, dacă producătorii naționali nu fac față competiției, vor dispărea, odată cu locurile de muncă. Ceea ce e în spiritul pieței libere.
În realitate lucrurile se complică. Condițiile de producție sunt influențate de multe variabile, de la reglementări naționale, până la factori culturali sau de mediu. Pentru a rezolva aceste diferențe a fost creată Piața Unică Europeană, ce încorporează obiectivele uniunii vamale, dar merge mai departe pe calea integrării. Spre exemplu, în 1978 statul german a încercat să blocheze comercializarea sub denumirea de “lichior” pe teritoriul german a unei băuturi franțuzești, Cassis de Dijon, pe motiv că lichiorurile de fructe ar trebui să aibă măcar 25% alcool conform legii naționale, în timp ce băutura în cauză avea doar 15-20%. În calitate de arbitru, Curtea Europeană de Justițiea decis că era o încălcare a regulilor pieței comune privind libera circulație a produselor. Un exemplu de integrare negativă – prin eliminarea barierelor, primul rol al Pieței Unice.
Celălalt rol este unificarea regulilor la nivelul Comunității – integrarea pozitivă, prin adoptarea de directive obligatorii pentru toate țările membre. Pot merge de la securitatea alimentară, precum cele foarte stricte referitoare la importul alimentelor modificate genetic, până la stabilirea nivelului de zgomot pe care îl pot emite fierăstraiele în exterior. Acesta este componenta Pieței Unice ce atrage critica euroscepticilor. Ei care argumentează că, în contradicție cu intențiile originare, nivelul de reglementare centralizată la care s-a ajuns diminuează competiția intracomunitară și de fapt a devenit un instrument folosit de țările puternice ale Uniunii pentru a-și proteja sectoarele necompetitive, exemplul agriculturii franceze fiind cel mai des citat. În plus, că datorită distanței față de beneficiari și caracterului uniform și inflexibil, directivele sunt adesea neadecvate rezolvării nevoilor locale și ajung să aibă efecte negative. Reprezentanții Uniunii răspund că preocuparea lor este de a asigura pentru toți membrii un cadru cu șanse egale pentru toți competitorii (level playing field).
INTERVIURILE HotNews.ro