ANALIZA Politica externă a UE, un vis tot mai îndepărtat: între ciocan (Trump, Putin) și nicovală (Brexit, plus disensiunile interne)

Sunt multe studii bine documentate care arată că în ultimul deceniu, UE suferă serios la capitolul politicii externe și de securitate, din cauza neînțelegerilor dintre statele membre, acestea având agende și priorități naționale plasate deasupra celor europene, supranaționale. Există tensiuni între state membre dar și între acestea și instituțiile europene (Comisia Europeană, Parlamentul European etc), iar acestea sunt greu de mediat și soluționat.

Pe măsură ce state ex-comuniste din Est (re)descoperă doctrina naționalist-populistă și se abat de la modelul statului de drept (aflat printre Criteriile de la Copenhaga valabile pentru aspiranții la aderare dar si pentru membrii existenți), refuzând cotele de migranți și ideea de solidaritate cu restul Uniunii (adică cu Occidentul), marile țări occidentale, cu Germania și Franța în frunte, doresc să profite de apropiatul Brexit și să impună agenda strategică a Europei, să o poziționeze pe scena mondială spre a supraviețui jocului de putere tot mai agresiv și mai militarizat dintre China, SUA si Rusia.

Europa se bazează în planul securității militare pe tandemul UE-NATO de aproape două decenii, cooperarea între acestea e esențială, însă paradoxal eforturile intense ale Parisului și Berlinului de a crea structuri militare europene independente strategic de NATO produc tensiuni tot mai clare în relația cu Washington-ul. Donald Trump e printre cei mai vocali critici ai proiectului unei armate europene, considerând că ar putea duce la dispariția NATO și fiind scandalizat de participarea relativ mică a europenilor la cheltuielile din cadrul NATO.

Preferința pentru multilateralism și dreptul internațional (pentru reguli), pentru soft power, face din UE un actor aparent mai puțin adaptat actualului sistem internațional în care regulile sunt puse în discuție iar autolimitarea lasă locul afirmării puterii suverane a națiunilor. Renunțarea la tratate de dezarmare convenționale și nucleare, care au produs roade în timp, pune UE în fața unei probabile curse a înarmării nu doar între SUA, China si Rusia, dar si cu participarea unor puteri emergente de pe alte continente. Noul președinte al Comisiei Europene, Ursula Van Der Leyen a subliniat clar în discursul său din 16 iulie în fața Parlamentului European că UE își dorește multilateralism, comerț liber, că apără o ordine bazată pe reguli (legi), sintagma cheie fiind : „trebuie să facem lucrurile în modul european” („We have to do it the European way”). Esențială e unitatea internă, deoarece ea garantează că nicio putere din afară nu va putea diviza Uniunea (“If we are united on the inside, nobody will divide us from the outside”).[i]

Puterile externe care interferează tot mai clar în afacerile politice și economice interne ale UE dar și în zona de vecinătate direct sunt Rusia și China, însă adepții stângii europene consideră din ce în ce mai mult că și SUA fac acest lucru, uitând că UE si SUA au o relație specială, creată după al Doilea Război Mondial și consolidată pe parcursul celor peste 40 de ani de Război Rece.

Pe flancul estic, Rusia e adesea acuzată că interferează în jocurile politice interne din statele europene, căutând să influențeze procesele electorale prin armata sa de troli, sponsorizată și organizată de serviciile de informații. I se atribuie, cu dovezi greu de tăgăduit, dorința de a destabiliza UE, de a își crea pârghii de influență în state membre ale Uniunii, oferind gaze și tehnologie nucleară la prețuri mai mici, atrăgând de partea sa politicieni importanți precum premierul Ungariei Viktor Orban sau vicepremierul Italiei, Matteo Salvini.[ii]

Faptul că în ciuda regimului de sancțiuni impus Moscovei, după anexarea ilegală a Crimeei de la Ucraina, Germania insistă pentru gazoductul Nord Stream II, faptul că Ungaria va beneficia de gaz rusesc mai ieftin și de centrale nucleare construite de Rusia, că Grecia a strâns relațiile economice cu Rusia, arată o divizare a Europei, prevalența acordată de multe state membre UE intereselor naționale și opiniei populațiilor în dauna interesului strategic european. De asemenea, se observă faptul că multe state care nu au graniță cu Rusia nici nu o percep ca pe un adversar posibil, nu se tem de ea, cu toate că marea lor majoritate sunt aliate în NATO.

Așadar între țările flancului estic și cele din sud și centru există discrepanțe reale care nu se explică doar prin geografie ci și prin factori culturali și etnici, precum si istorici. Astfel, Grecia și Bulgaria au in mod traditional relații mai bune cu Rusia decât România și Polonia. Moscova a lansat alături de mai multe state dominate politic de ea Uniunea Economică Eurasiatică, structură extrem de asimetrică (in favoarea rușilor) și mult mai puțin performantă economic decât piața comună a UE, ASEAN, Mercosur etc. După cum arată și analistul rus Dmitri Trenin, UEE nu va aduce prosperitate deosebită membrilor săi și “nu are perspeciva de a se va transforma într-un pol de putere economic, geopolitic și military în regiune.”[iii] UE a reușit să atragă Moldova și Ucraina în sfera sa economică prin acordurile de liber schimb comprehensiv și aprofundat, îndepărtându-le poate pentru totdeauna de proiectul rusesc UEE iar opoziția Moscovei față de expansiunea NATO și UE spre est a fost de fapt expresia fricii față de puterea geopolitică a SUA[iv], dar și o recunoaștere a gravului deficit de soft power în relația cu Occidentul.

Nu doar Marea Neagră e o zonă de vecinătăți conflictuale pentru UE și Rusia (unde matricea de tip joc de sumă nulă e evidentă). Rusia consideră Marea Mediterenă o zonă de influență majoră deoarece e vecinătatea sudică a UE, poate îngreuna accesul NATO și limitează libertatea de manevră a SUA, de asemenea asigurând tranzitul spre si dinspre Marea Neagră, prin stramtorile turcești. De aceea a militarizat coastele Siriei si a întărit sistemul defensiv, conjugat cu cel din Marea Neagră, bazat pe infrastructurile si rachetele aduse în Crimeea.[v]

In același timp, SUA avându-l la timonă pe republicanul Donald Trump par să se afunde pe zi ce trece într-o competiție geoeconomică nu doar cu China (marele rival geopolitic) ci și cu UE, considerând Uniunea un adversar, un rival economic.

În timp ce Washington a părăsit negocierile pentru acordul de liber schimb trans-Pacific și pentru cel trans-atlantic (Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ și Investiţii), UE a semnat acorduri de liber schimb cu Canada (CETA) și Japonia. S-a ajuns totuși prea departe când Donald Trump a încurajat Brexitul[vi] și a spus că e pregătit să impună tarife vamale pe produse europene importate. În noiembrie 2019, Trump va decide dacă impune tarife vamale sporite pentru industria auto europeană, cu toate că mai mulți experți americani au arătat că războiul comercial contra Europei nu ar fi justificat din moment ce în 2018 americanii au importat în valoare de 683,9 miliarde USD din UE și de 557,9 miliarde din R.P. China în timp ce exporturile SUA au fost de 574,5 miliarde USD către UE și doar 179,2 miliarde în R.P. China.[vii] Așadar in relația cu UE deficitul commercial e unul redus. Washingtonul a impus deja tarife pe oțel și aluminiu iar UE a retaliat cu taxe vamale de 25% pe produse americane valorând 2,8 milairde USD. De asemenea există dispute legate de competiția dintre firmele Airbus și Boeing (subsidiile de stat) dusă spre judecare la Organizația Mondială a Comerțului și amenzile date firmelor americane Google, Amazon, Facebook, Apple și Microsoft de către Comisia Europeană, la sugestia comisarului pentru concurență, daneza Margrethe Vestager, realeasă în noua Comisie și considerată în cercul lui Trump un adversar economic declarant al SUA.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro