ANALIZA Prizonerii lui Plahotniuc. Relațiile dintre România și Republica Moldova

Între 2009 și până în 2013, Republica Moldova a fost poate cel mai important și de succes proiect de politică externă al României, cu obiectivul asumat de modernizare a statutului vecin și de apropiere de UE, implicit de România, singura poartă de acces către Vest. Ascultată inițial cu suspiciune și neîncredere, bănuită de agendă revizionistă ascunsă, vocea Bucureștiului a început foarte repede să conteze, iar atitudinea lui să fie apreciată în celelalte cancelarii. Premianta clasei Parteneriatului Estic, Moldova – grație și României – a devenit noua dragoste dar și consolarea Occidentului, dezamăgit de evoluțiile guvernării portocalii de la Kiev și lovit de “Ukraine fatigue”.

Între timp, după 2014, în cancelariile vestice s-a instalat “Moldova fatigue”. Din premiantul clasei Parteneriatului Estic, Moldova a devenit durerea ei de cap. An după an, începând din 2009, România a promovat, mai mult sau mai puțin discret, mai mult sau mai puțin inteligent, dosarul Moldova. A influențat, uneori chiar fără să vrea evoluțiile politice de la Chișinău. Bucureștiul dădea tonul în adoptarea unor poziții la UE sau în cancelariile vestice.

Astăzi, România a ajuns ținta reproșurilor diplomațiilor străine pentru criza din Republica Moldova. Însă, nu e clar în ce măsură România e responsabilă de degradarea dramatică a situației politice, economice, sociale din Moldova. Cum toți fug de eșec și nimeni nu vrea să-l deconteze, e și o doză de comoditate din partea cancelariilor străine care au asistat impasibile la degradarea situației de la Chișinău și au acceptat fără spirit critic toate narativele livrate de București, deși deveniseră evident că erau falsuri grosolane, iar astăzi aceleași cancelarii occidentale caută un țap ispășitor, pentru că mizeria nu mai poate fi ascunsă. Asta nu scutește clasa politică de la București, înalții funcționari din sistemul diplomatic și de securitate care au avut în grijă dosarul Moldova de un decont serios. Și, a doua etapă, după decont, e profilarea unei noi politici care să răspundă obiectivelor României și să readucă încrederea în capacitatea Bucureștiului de a evalua corect situația de la Chișinău și a propune acțiuni menite să consolideze reformele, precum și să readucă încrederea în Occident și în valorile lui tradiționale.

*

2009, anul rupturii

Relațiile dintre România și Republica Moldova din timpul celor două mandate de președinte ale lui Vladimir Voronin, liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), au fost dominate de tensiuni ce au culminat cu expulzări de ambasadori și diplomați în primăvara 2009, în contextul mișcării de protest și violențelor de la 7 aprilie. Din vara 2009, după ce comuniștii moldoveni au eșuat în tentativa de alegere a președintelui de către Parlament, relațiile dintre București și Chișinău au intrat într-o nouă etapă. Pe măsură ce criza politică internă s-a adâncit la Chișinău, relațiile cu Bucureștiul s-au detensionat[1].

Rezultatul alegerilor anticipate a oferit ocazia formării unui coaliții pro-europene, Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), în care piesa centrală era reprezentată de Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM), condus de premierul Vlad Filat. Din coaliție făceau parte și Partidul Liberal (PL), condus de Mihail Ghimpu, al cărui nepot, Dorin Chirtoacă, era din 2007 primar al Chișinăului. Din 2009, PL colecta voturile electoratului unionist, pe care-l preluase de la Iurie Roșca liderul Partidului Popular Creștin Democrat, compromis prin participarea la coaliția patronată de PCRM (2005-2009). Mulți ani preferatul Ministerului Afacerilor Externe (MAE), Fundației Culturale Române și Serviciului de Informații Externe (SIE) de la București, Roșca a ajuns astăzi să coordoneze site-ul rusesc de propagandă sputnik.md și să-l promoveze în România, prin traduceri și lansări de carte, pe Aleksandr Dughin, unul dintre ideologii importanți ai curentului eurasiatic, susținător al ideii că Rusia trebuie să se opună cu toate puterile Occidentului și valorilor sale.

În toamna 2009, din AIE mai făcea parte și Partidul Democrat din Moldova (PDM), condus de Dumitru Diacov, dar finanțat și controlat de un personaj misterios, Vladimir Plahotniuc[2]. Al patrulea partid in coaliție era Alianța Moldova Noastră, care-l avea în frunte pe Serafim Urechean. Doar două din cele patru partide aveau relații solide în lumea politică de la București, PDM, partid membru al Internaționalei Socialiste, colaborase și în trecut cu Partidul Social Democrat (PSD) și PL-ul lui Ghimpu, membru al familiei politice europene ALDE, alături de Partidul Național Liberal (PNL), al fostului premier Călin Popescu-Tăriceanu, dar apropiat de grupări politice unioniste, și de unele persoane din anturajul președintelui României, Traian Băsescu.

În acel moment, România avea șansa resetării relației cu Republica Moldova. Contextul extern era favorabil. Lansarea Parteneriatului Estic la summitul Uniunii Europene de la Praga, mai 2009, oferea cadrul instituțional european, în care Moldova se putea reinventa. La București, a doua jumătate a anului 2009 a fost marcată de o puternică criză politică, ceea ce retrograda subiectul Moldova de pe agenda publică din România.

După câștigarea alegerilor prezidențiale de către Traian Băsescu, la sfârșitul anului 2009, fotoliul de ministru de Externe în noul guvern condus Emil Boc, este ocupat de ambasadorul Teodor Baconschi, aflat în post la Paris, care nu se ocupase anterior pe dosarul Moldova, astfel că a adus o viziune nouă, mai proaspătă, fără zgura birocratică depusă pe dosarele bilaterale vreme de aproape două decenii. Iată cum surprinde Baconschi momentul într-o carte de interviuri, una dintre puținele mărturii de acest tip din România:

“Din fericire, și la București a început să devină imperativă o nouă abordare: la chemarea insistentă a unor cancelarii occidentale, începând cu Berlinul, care dorește resetatea relației cu Federația Rusă din rațiuni pan-europene și de securitate energetică, diplomația noastră a făcut efortul creativ de a schimba unghiul de atac: nu mai suntem acel stat anexionist de operetă din anii ’90, ci un stat-membru al UE, care facilitează dialogul UE-Republica Moldova pe două paliere: prin activism, în cadrul oferit de Parteneriatul Estic, și prin fructificarea ‘relațiilor privilegiate’ la nivel bilateral. În mandatul meu, după ce m-am întâlnit suficient, ca să zic așa, cu omologii din Germania, Franța, Italia ori SUA, am descifrat până la nuanță rațiunile pentru care această nouă abordare poate spori exponențial profilul regional al României și, implicit, prestigiul său în interiorul UE. Și din discuțiile de acasă, cu președintele Băsescu, am înțeles că mesajul fusese procesat la cel mai înalt nivel și că puteam, în consecință, trece la un nou tip de acțiune” [3]

Începutul anului 2009 a consemnat încheierea procesului dintre România și Ucraina de la Haga, pentru delimitarea platoului continental[4]. Felul agresiv în care a fost prezentată publicului din România soluția Curții internaționale de Justiție, ca o mare victorie națională, comparată cu crearea României Mari, la 1918, a făcut să reprezinte pentru mulți un fel de revanșă istorică în fața Estului. Că se numea Rusia sau Ucraina era secundar. Plutea în aer o agresivitate de națiune frustrată, ce alimenta un naționalism gălăgios, de tarabă, puțin compatibil cu clubul euro-atlantic, în care România abia intrase. Acest episod s-a consumat destul de repede, însă a fost notat de observatorii străini și de ambasade. Astfel că, peste câteva luni, atunci când guvernul de la București folosește contextul revoluției twitter de la Chișinău pentru a schimba paradigma în relația bilaterală România-Republica Moldova, este privit cu neîncredere. Sintagma care se repeta obsesiv era că România avea o “agendă asunsă” în relația cu Moldova.

Deci, în 2009, Bucureștiul era oarecum forțat să schimbe abordarea în relația bilaterală cu Chișinăul, dacă dorea să nu intre în coliziune cu alte cancelarii vestice. Atât președintele Băsescu, cât și Cristian Diaconescu, ministru de externe în 2009, în primul guvern Emil Boc, și mai apoi Baconschi, nu doreau să rămână prizonierii unor abordări depășite, care oricum creaseră mari probleme de percepție României. Schimbarea abordării s-a reflectat și în programele de guvernare, începând cu cel din 2009.

În programul guvernului Emil Boc, votat de Parlament și publicat în “Monitorul oficial”, nr. 907 din 23 decembrie 2009, la capitolul “Politică Externă”, se pot detecta idei proaspete[5]:

“România va continua să susțină aspirațiile europene ale Republicii Moldova și obiectivul strategic al acesteia de integrare europeană…. România va insista pentru o mai mare implicare a Uniunii [Europene] în Republica Moldova…. Dezvoltarea relațiilor speciale cu Republica Moldova se va fundamenta pe baza parteneriatului cu vocație europeană, atât în plan politic, cât și economic”.

Energia și educația sunt menționate ca zone prioritare de colaborare. Parteneriatul Estic a cărui lansare a fost privită cu multă gelozie la București, pentru că arunca într-un con de umbră Sinergia Mării Negre, promovată de România, a fost reevaluat și dintr-o dată se vorbea de valorificarea acestuia. Deci, în document apare multă Uniune Europeană, Parteneriat Estic și mai puțină retorică naționalistă. E o schimbare importantă, care s-a produs treptat după aderarea României la UE, adică după 1 ianuarie 2007.

Realizările consemnate în relația bilaterală din perioada 2009-2012, în timpul guvernelor Boc și Mihai Răzvan Ungureanu, au depășit așteptările. Practic, lista de priorități creionată de București în vara 2009, de ministrul Diaconescu, a fost în mare parte realizată, de la parteneriatul strategic, acordul privind micul traficul de frontieră, deschiderea a încă două Consulate Generale ale României la Bălți și Cahul, inagurarea Institutului Cultural Român “Mihai Eminescu” până la prima ședință comună de guvern, organizată la Iași, și co-prezidată de Ungureanu, cu puține zile înainte de demiterea guvernului său printr-o moțiune de cenzură.

Cearta pe dosarul Moldova, dintre Băsescu și Ponta

După 2012, guvernul Uniunii Social Liberale (USL, format din PSD și PNL), condus de Victor Ponta, a continuat și dezvoltat vechile proiecte din vremea ministeriatului lui Teodor Baconschi la Externe (decembrie 2009 – ianuarie 2012), și a adăugat câteva noi. Programul de guvernare 2013-2016 e mai stufos, iar subiectului Republica Moldova i se acordă foarte multă atenție[6]. Relația cu Republica Moldova e menționată în document imediat după parteneriatul strategic cu SUA. Se insistă pe sprijinirea parcursului european, pe finalizarea negocierilor Acordului de Asociere cu UE și DCFTA și trecerea la liberalizarea regimului de vize, pentru cetățenii moldoveni. Sunt detaliate proiecte bilaterale în domeniul energetic (gazoductul Iași-Ungheni, liniile electrice aeriene Fălciu-Gotești și Suceava-Bălți etc). Important de subliniat e faptul că PSD care deținea portofoliul Externelor prin Titus Corlățean (2012-2014) n-a revenit la retorica anexionistă și revizionistă[7], pe care o practicase anterior, fapt ce ar fi îngrijorat cancelariile occidentale ci a continuat linia guvernului Boc, adică să trateze într-o paradigmă europeană subiectul Republica Moldova.

Între președintele Trăian Băsescu și guvernul condus de Victor Ponta, în cei doi ani de coabitare (2012-2014) a existat o veritabilă competiție pentru controlul relației cu Republica Moldova, speculată de guvernul Iurie Leancă. Câștigarea alegerilor prezidențiale, din toamna 2014, de către Klaus Iohannis, nu a mutat de la guvern la președinție dosarul relației bilaterale, cum era de așteptat. Președintele Iohannis în afara vizitei din februarie 2015 la Chișinău, unde a mulțumit celor care l-au votat, n-a manifestat interes pentru dosarul Moldova. Următorii miniștri de Externe, din anii coabitării, Bogdan Aurescu (guvernul Ponta, 2015) și Lazăr Comănescu (guvernul Dacian Dioloș, 2016) au interpretat roluri de “tranziție”, continuând proiectele mai vechi.

Or, exact în acești doi ani, Republica Moldova s-a scufundat într-o dramatică criză politică, economică, socială, morală, care a transformat-o din “premiantul” Parteneriatului Estic, în “elevul problemă”, despre Moldova vorbindu-se tot mai mult în Vest ca despre un “stat capturat”[8].

Băsescu-Baconschi și echilibrul scenei politice de la Chișinău

Între septembrie 2009 și ianuarie 2013, când a izbucnit scandalul Pădurea domnească[9], autoritățile de la București au evitat să discrimineze interlocutorii de la Chișinău, preferându-i pe unii în detrimentul altora, astfel încât au lucrat la fel de deschis cu toate partidele importante, PLDM, PL și PDM, și cu liderii lor, premierul Vlad Filat, Mihai Ghimpu și Marian Lupu (Vladimir Plahotniuc). Deși premierul Filat era membru al Partidului Popular European (PPE), la fel ca principalul partid din coaliția de la guvernare din România, unionistul Ghimpu era privit, nu doar la București, ci și în cancelariile lumii, ca politicianul cel mai apropiat de Traian Băsescu. Era vorba de o relație mai degrabă personală, ce nu influența – spre dezamăgirea lui Ghimpu – linia politică oficială a Bucureștiului. La rândul său, democrații moldoveni aveau relații solide cu PSD. Acest echilibru politic între cele trei componente ale AIE s-a menținut până la scandalul Pădurea domnească (ianuarie – aprilie 2013). Atunci, relativul echilibru dintre cele trei partide care formau coaliția de la guvernare, s-a rupt în favoarea PDM.

Cum s-a petrecut asta? Prin acordul de înființare al AIE 2, ale cărui anexe au fost dezvăluite publicului, PDM a obținut control politic asupra Procuraturii Generale și Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției[10]. Cu alte cuvinte, PDM numea conducerile acestor instituții, pe procurorul general și pe șeful departamentului specializat de luptă împotriva corupției. Alt partid, de exemplu PL, numea conducerile unor instituții nu mai puțin importante, printre care Serviciul de Informații și Securitate și Banca Națională a Moldovei. La fel și partidul premierului Filat. Și, deși prin anexele acordului era limpede că partidele din coaliție și-au feliat pur și simplu Moldova, împărțind între ele ministerele și instituțiile subordonate acestora, liderii politici considerau asta ca fiind un lucru normal[11]. În timp, controlul politic asupra justiției, a procuraturii generale și a celei anti-corupție, apoi a tribunalelor și curților de apel, l-a transformat pe Plahotniuc în cel mai influent om de afaceri și om politic din Republica Moldova. El deținea cea mai eficientă armă de luptă împotriva concurenților economici și adversarilor politici. Și putea prezenta cancelariilor occidentale, opiniei publice interne și mai ales internațioanele aceste veritabile reglări de conturi între mafiile ex-sovietice drept luptă anti-corupție, purtată în numele valorilor europene.

Astfel, Plahotniuc a utilizat la începutul 2013 influența pe care o exercita asupra justiției pentru a-l scoate pe Filat din ecuația pentru ocuparea funcției de prim ministru, în noua coaliție AIE 3. Nu era primul derapaj al justiției din Moldova. Anterior avuseseră loc mai multe atacuri raider[12]. Prin intermediul unor decizii judecătorești au fost furate zeci și sute de mii de dolari, prin schimbarea proprietarilor unor bunuri. Însă, hotărârea Curții Constituționale (CC) era ceva nou, influențând dramatic jocul politic, și deschizând o epocă de abuzuri fără precedent în republicile ex-sovietice. Practic, unul dintre jucătorii politici (PDM) manipula arbitrul (adică CC), împingându-l să dea decizii doar în favoarea lui.

Utilizarea brutală a justiției în jocul politic a culminat cu invalidarea în iunie 2018 a alegerilor pentru funcția de primar al Chișinăului. Alegerile fuseseră câștigate de Andrei Năstase, un lider al opoziției pro-europene și anti-oligarhice, care nu e pe placul lui Plahotniuc. Ceea ce nu se întâmplase până atunci nici măcar în Azerbaidjan sau Belarus.

Ponta-Corlățean pariază pe Plahotniuc

Cel mai probabil, guvernul de la București a citit printr-o grilă politică partizană această criză declanșată de crima de la Pădurea domnească (PSD și PDM sunt membre ale familiei socialiste), iar Ponta și Corlățean au salutat îndepărtatea lui Filat, pe care-l considerau aliat al președintelui Băsescu, marele lor dușman politic[13]. Îndepărtarea lui Filat a deschis calea consolidării influenței guvernului USL asupra dosarului relației bilaterale, în detrimentul președintelui Băsescu, cu care Ponta-Corlățean se aflau în competiție. Că lucrurile au stat cel mai probabil așa, o confirmă cel puțin două detalii. Deși România avea pârghii de influență la Chișinău a preferat să nu le folosească, asistând nepăsătoare la contorsionarea legislației, executată de președintele CC, Alexandru Tănase, un apropiat al Bucureștiului și dușman personal al lui Filat. Înlocuitorul în funcția de prim ministru a lui Filat, fostul ministru de Externe și al Integrării Europene, Iurie Leancă, a intrat într-o relație strânsă cu Ponta, atât de apropiată încât a fost prezent pe Arena Națională, la lansarea candidaturii lui Ponta la alegerile prezidențiale, în toamna 2014, deși Leancă face parte din altă familie politică europeană, cea a popularilor.

Din primăvara 2013 până astăzi, guvernul de la București are un interlocutor favorit, Vlad Plahotniuc. Puțin probabil ca ideologia social-democrată să fie cea care-i unește pe Ponta, Corlățean și Plahotniuc, cel mai bogat om din Moldova. E foarte probabil ca proiectul Plahtoniuc să dateze din vremea guvernării Adrian Năstase. Primul deceniu de după prăbușirea Uniunii Sovietice e destul de cețos în biografia lui Plahotniuc. Totuși, e evident că în anii ’90, el este o autoritate a lumii criminale din Republica Moldova, una dintre multe altele. Misterul se adâncește la începutul anilor 2000, când susținut de membri influenți ai guvernului Năstase, Plahotniuc este numit în 2002 director general al sucursalei Petrom Moldova, cea mai mare sucursală a Petrom, la rândul ei cea mai importantă companie petrolieră din România. Plahotniuc, o autoritate a lumii criminale din Moldova, a fost invitat la Cotroceni de președintele Ion Iliescu și prezentat lui Vladimir Voronin, cu ocazia primei vizite pe care acesta o făcea în România în toamna 2002, în calitate de președinte al Republicii Moldova, drept om de afaceri de succes. Mai încolo, Plahotniuc obține din partea autorităților de la București o nouă identitate, pe numele Vlad Ulinici, cu altă dată de naștere, cu alt pașaport românesc, detalii dezvăluite de presa câțiva ani mai târziu[14]. E plauzibil ca tinerii pe atunci din anturajul premierului Năstase, care mai târziu au ocupat poziții foarte importante în statul român, putând influența relația cu Moldova de care au fost mereu foarte interesați (Ponta, Corlățean, Bogdan Aurescu, Dan Mihalache) să-l fi cunoscut pe Plahotniuc din anii 2002-2004, iar decizia luată la București în 2013 de a paria pe oligarhul care ține statul moldovean în captivitate să fie mai degrabă emoțională, decât rațională. În acest caz, Plahotniuc este mai degrabă un proiect al PSD-ului. Cel mai adesea, atât la București cât și la Chișinău, dar opinia este destul de răspândită printre analiștii străini (occidentali, dar și ruși), se afirmă, sub acoperirea anonimatului, că Plahotniuc ar fi proiectul SIE, ceea ce e dificil de verificat.

Scandalul Pădurea domnească, de la începutul anului 2013, este un punct de cotitură în istoria politică a Republicii Moldova. Inevitabil, acest moment a influențat și evoluția relației cu România. Această criza ea fost rezultatul tensionării relațiilor dintre Filat și Plahotniuc, într-o țară fără tradiții democratice, cu instituții slabe, partide politice construite în jurul unor lideri, nu a unor doctrine, simple instrumente ale luptei pentru resurse. Ca într-o ceremonie specifică mai degrabă al lumii criminale[15], președintele celui mai important partid pro-european, Vlad Filat, s-a umilit în fața lui Plathoniuc pentru că l-a făcut “păpușar”, implorând public iertare, în speranța că se va întoarce în fotoliul de prim ministru. Inutil, Curtea Constituțională a decis că cel acuzat de corupție într-o moțiune de cenzură (document politic) aprobată prin vot nu mai poate ocupa funcția de premier[16]. Astfel, liderul celui mai important partid politic de la Chișinău, PLDM, este în mod bizar îndepărtat de pe prima scenă, unde se consolidează Ghimpu și Plahotniuc, ambii apropiați de București, primul de PNL, dar mai ales de anturajul președintelui Băsescu, cel de-al doilea de PSD. Cele două partide, formau în 2013-2014 USL, coaliție ce se afla la guvernare la București, beneficiind de o compleșitoare majoritate în Parlament.

Aproape un stat eșuat

Cu toate acestea, noua ediție, a patra, a coaliție pro-europene, AIE, construită după alegerile parlamentare din noiembrie 2014, avea în centrul ei tot partidul lui Filat, pentru că PLDM obținuse cel mai mare număr de voturi și respectiv de deputați, dintre partidele pro-europene[17]. Numai că, la câteva săptămâni după alegeri, la începutul anului 2015, s-a detonat bomba: s-a anunțat “furtul secolului”, mai precis “s-a descoperit” dispariția din trei bănci a unui miliard de dolari, o sumă uriașă pentru cea mai săracă țară din Europa[18].

La Chișinău a început un șir lung de proteste, de adunări publice la care au participat zeci de mii de oameni. În primăvară și vară au loc mai multe manifestații maraton, iar în toamnă sunt montate în fața Parlamentului, trei tabere distincte de corturi. Prima a fost cea a protestatarilor din piață, organizată de Platforma Dreptate și Adevăr, ce se va transforma în partid politic peste câteva luni. Celelalte două, înălțate ulterior, sunt ale socialiștilor lui Igor Dodon și, respectiv, ai Partidului Nostru, condus de controversatul Renato Usatîi. Rolul celor din urmă – s-a dovedit foarte repede – era să compromită protestele anti-oligarhice, generate de furtul miliardului de dolari.

Și, în ciuda crizei politice care se tot adâncea, Bucureștiul n-a avut nici o reacție. Ambasade străine, cancelarii occidentale, demnitari de rang înalt atrag atenția asupra derapajelor din Moldova, acuză faptul că o țară întreagă a devenit prizoniera oligarhului Plahotniuc, cer insistent anchetarea jafului din sistemul bancar. Dinspre România liniște. Nici măcar dezvăluirea spălării a aproape 20 de miliarde dolari prin instanțele moldovenești, ai căror beneficiari erau persoane din anturajul președintelui Vladimir Putin, n-a generat semne de întrebare la București[19]. Primul ministru Ponta continua să facă câteva vizite pe an, proiectele româno-moldovenești mergeau mai bine ca niciodată. La ultima vizită efectuată la Chișinău, la 26-27 august 2015, premierul Ponta s-a dus direct la hotelul “Nobil”, pentru a se întâlni cu proprietarul acestuia, oligarhul Plahotniuc, spre stupefacția premierului și a miniștrilor moldoveni care-l așteptau cu garda de onoare la sediul guvernului.

În fața protestelor tot mai intense, răspunsul regimului oligarhic de la Chișinău a fost votarea ridicării imunității parlamentare a lui Vlad Filat (PDM a votat alături de socialiștii și comuniștii pro-ruși) și arestarea fostului premier, la 15 octombrie[20]. Previzibil, un astfel de pas a dus la căderea guvernului și a generat o amplă criză care a zguduit scena politică de la Chișinău. Vârful acestei crize l-a reprezentat tentativa lui Plahotniuc de a deveni el însuși prim ministru al Republicii Moldova. Încercarea a eșuat din cauza mobilizării ambasadelor occidentale din Chișinău și a unui incident bizar, din care rezulta că președintele Nicolae Timofti era șantajat de însuși Plahotniuc[21]. Mai târziu, președintele a a spus că a greșit și a făcut acele declarații sub imperiul emoțiilor[22]. Cert este că, în câteva zile, prin șantaj și corupție, Plahotniuc a reușit să construiască o majoritate parlamentară (adică să controleze peste 51 deputați, dintr-un total de 101), în ciuda faptului că potrivit rezultatelor alegerilor din 30 noiembrie 2014, PDM avea doar 19 deputați, mai puțin decât alte trei formațiuni politice, PSRM, PLDM și PCRM.

Guvernul Cioloș, ratarea reset-ului

Votarea în Parlament a lui Pavel Filip, candidatul PDM la funcția de prim-ministru, depunerea jurământului la miezul nopții, într-un Chișinău paralizat de demonstrații de protest, a fost posibilă și datorită susținerii eficiente pe care Plahotniuc a primit-o de la București, unde tocmai se instalase guvernul “tehnocrat” condus de fostul comisar european, Dacian Cioloș.

La 14 ianuarie 2016, ministrul de Externe al României, Lazăr Comănescu, pare a fi început operațiunea de convingere a Victoriei Nuland, asistentul secretarului de stat, pentru ca SUA sa-l susțină deschis sau măcar tacit pe Plahotniuc și regimul său de la Chișinău. Teza principală promovată de diplomația română era că în numele stabilității, Occidentul ar trebui să-l sprijine pe Plahotniuc. Cei doi demnitari se aflau la Trakai, în Lituania, unde participau la o reuniune informală pe teme de securitate[23]. În aceeași zi, la București, noul ambasador al Republicii Moldova, Mihai Gribincea, era primit la Ministerul Afacerilor Externe pentru a depune copia scrisorii de acreditare. Cu această ocazie, secretarul de stat Radu Podgoreanu, sublinia “complexitatea” fără precedent a situației din Republica Moldova, ceea ce obligă la “formarea cât mai rapidă, la Chișinău, a unui guvern care să asigure stabilitatea țării”[24].

Episodul următor s-a consumat peste doar patru zile. Vizita Victoriei Nuland la București, la 18 ianuarie, a oferit ocazia diplomației române de a continua lobby-ul pentru Plahotniuc, început în Lituania. Interlocutorul doamnei Nuland a fost acum secretarul de stat din MAE Daniel Ioniță, astăzi ambasador al României la Chișinău. Comunicatul e neutru: “Cei doi oficiali au avut un schimb cuprinzător de vederi privind evoluțiile din Vecinătatea Estică a României, fiind abordate cu prioritate situațiile din Republica Moldova, Ucraina și relația cu Rusia”[25]. Deci, nimic despre “stabilitate”. Acesta este comunicatul oficial, pentru că în media de la București, comentatori din anturajul MAE promovează ideea potrivit căreia SUA și România sprijinind “stabilitatea politică” la Chișinău, agrează în acest fel un guvern Plahotniuc. Așa au fost receptate și la Chișinău, în mediile opoziției pro-europene și anti-oligarhice discuțiile de la întâlnirile Victoriei Nuland cu demnitarii români.

În seara de 20 ianuarie 2016, străzile Chișinăului erau ocupate de zeci de mii de oameni care protestau față de felul în care noaptea, fără respectarea procedurilor legale, era investit guvernul Filip. Tot atunci, diplomația română dădea publicității un comunicat prin care se poziționa de partea lui Plahotniuc:

“Ministerul Afacerilor Externe urmăreşte cu atenţie evoluţiile de la Chişinău. Îndemnăm la calm şi facem apel la toţi actorii politici din Republica Moldova să acţioneze cu toată răspunderea pentru desfăşurarea procesului democratic de învestire în funcţie a Guvernului Pavel Filip, Guvern care a obţinut votul de încredere al Parlamentului legitim de la Chişinău”[26].

E puțin probabil că în întreaga Centrală MAE de la București sau de la Ambasada României la Chișinău nu era nimeni care să știe că PDM-ul lui Plahotniuc nu câștigase alegerile din 2014, că a obținut doar 19 mandate (din 101) și că și-a construit majoritatea prin șantaj și corupție, ceea ce făcea ilegitimă și imorală această majoritate.

Atitudinea din acel moment a Bucureștiului era oarecum bizară pentru observatorii neutri. În primul rând, executivul PSD condus de Ponta tocmai picase. La guvernare tocmai venise fostul comisar european pentru agricultură, Dacian Cioloș, a cărui experiență politică, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să-l facă permeabil la sensibilitățile Bruxelles-ului față de evoluțiile de la Chișinău. Ceea ce nu s-a întâmplat, ba din contră. În al doilea rând, guvernul Cioloș preluase integral nu doar oamenii din conducerea diplomației (fără să încerce măcar să aducă ceva aer proaspăt într-o zonă în care nu s-a terminat tranziția de la Ceaușescu la România euro-atlantică), ci preluase copy-paste și opțiunile politice pe dosarele sensibile, cum este cel al relației cu Republica Moldova. Dacă ar fi de identificat diferențe de abordare în ce privește relația cu Moldova, între guvernele Ponta și Cioloș, acestea ar fi în favoarea guvernului PSD și a ministrului de Externe Corlățean, și nu a lui Cioloș și Comănescu.

Seria acțiunilor de lobby pentru regimul Plahotniuc, desfășurate de Ministerul Afacerilor Externe al României a continuat, la 29 ianuarie, cu un briefing pentru misiunile diplomatice ale statelor UE și NATO acreditate la București, pe tema evoluțiilor politice din Republica Moldova. Briefingul a fost susținut de secretarul de stat Daniel Ioniță, care – previzibil – a accentuat asupra importanței “menținerii stabilității Republicii Moldova”[27]. Stabilitatea pentru București însemna susținerea lui Plahotniuc, dezavuarea protestelor de stradă generate de furtul miliardului și a liderilor opoziției pro-europene și anti-oligarhice, Maia Sandu și Andrei Năstase. Câteva luni mai târziu, s-a dovedit că pretextul, fluturat atunci de Ioniță în fața ambasadorilor, că dacă Plahotniuc pierde puterea vor trebuie organizate alegeri anticipate ce vor fi câștigate de pro-rusul Dodon, era ridicol, fiind anulat de evoluția evenimentelor.

Datorită presiunilor venite de la Bruxelles[28] dezamăgit de felul în care noua echipă “tehnocrată-europeană” de la București a gestionat criza de la Chișinău, guvernul Cioloș a încercat să salveze aparențele printr-o scrisoare, datată 30 ianuarie, ce conținea vagi condiții pentru plate primei tranșe de 60 milioane de euro din împrumutul de 150 de milioane acordat de România Republicii Moldova[29]. Banii erau cel mai important instrument – în condițiile crizei financiare generate de dispariția miliardului – de presiune asupra establishmentului de la Chișinău, pentru a păstra Moldova orientată spre Vest. În condițiile în care Estul, adică Rusia, și dacă ar fi dorit nu avea de unde să dea bani Moldovei, pentru că era confruntat cu sancțiuni internaționale din cauza anexării Crimeei și destabilizării Donbassului și mai ales a scăderii prețului la petrol.

La Chișinău, opoziția neparlamentară, prin vocile celor doi lideri, Maia Sandu și Andrei Năstase, a fost dezamăgită. Și dezamăgită va rămâne până astăzi. Ușile instituțiilor de la București le vor rămâne închise celor doi, nu doar la MAE sau la Cotroceni, ci și la Parlament sau la diverse ministere, unde orice contact cu Sandu sau Năstase este blocat din start.

În februarie 2016, unele personalități influente ale societății civile din Moldova s-au declarat chiar șocate de lipsa de empatie a Bucureștiului cu drama prin care trecea populație de peste Prut. Mai mult chiar, au opinat că guvernul român nu va ține nici măcar la respectarea acelor modeste condiționalități. Ceea ce s-a și întâmplat. Câteva luni mai târziu, la 24 august, într-un lung comunicat de presă, guvernul anunța vizita premierului Cioloș la Chișinău. El era însoțit de o delegație de miniștri (viceprim ministrul și ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Vasile Dâncu; ministrul Energiei Victor Grigorescu; ministrul Finanțelor Publice Anca Dragu; ministrul Justiției Raluca Prună; ministrul Fondurilor Europene Cristian Ghinea; ministrul delegat pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni Maria Ligor. Doar Băsescu dusese peste Prut mai mulți miniștri cu ocazia vizitei din 2010.

Important este următorul paragraf din comunicatul guvernului Cioloș:

“Vizita la Chișinău a delegației române condusă de premierul Dacian Cioloș are loc în contextul eliberării primei tranşe, în valoare de 60 de milioane de euro, din asistenţa financiară rambursabilă pentru Republica Moldova, astăzi, 24 august. Deblocarea acestei prime tranșe a fost aprobată de Guvern în ședința de guvern din 3 august a.c., ca urmare a constatării rezultatelor în realizarea măsurilor asumate în acest scop de Republica Moldova.” [30]

Ca și cum 60 de milioane nu erau suficiente, guvernul Cioloș a mai aprobat o asistență financiară suplimentară de 5 milioane de euro pentru investiții în infrastructura preșcolară[31]. E oarecum stranie această disponibilitate a Bucureștiului de a trimite bani la Chișinău pentru infrastructura școlară și preșcolară, în condițiile în care familiile tinere cu copii pleacă în valuri în străinătate, de sărăcie și disperare. Presa din Moldova a publicat reportaje despre inaugurări de școli și grădinițe, renovate cu bani de la București, care sunt închise din lipsă de copii, după ceremonia de tăiere a panglicii.

Cu Plahotniuc până la capăt!

La 4 martie 2016, printr-o altă decizie bizară, Curtea Constituțională a Republicii Moldova reintroducea alegerile prezidențiale, într-o republică parlamentară. Deși scrutinul prezidențial avea potențialul să spargă frontul anti-oligarhic, prin retragerea lui Năstase și susținerea acordată Maiei Sandu, gruparea pro-europeană, deși a pierdut alegerile, a ieșit întârită. În turul doi, de la 13 noiembrie, s-au confruntat pro-rusul Igor Dodon cu pro-europeana Maia Sandu. Parcă pentru a contrazice narativul Bucureștiului, Plahotniuc l-a susținut pe pro-rusul Dodon să câștige alegerile. Daniel Ioniță, numit la 23 mai 2016, de președinte Iohannis, ambasador al României la Chișinău, n-a mai ieșit cu nici un comunicat de presă și nici n-a explicat fractura logică a diplomației române. Deci, amenințarea rusească era valabilă doar în cazul în care liderii opoziție extraparlamentare Sandu și Năstase organizau demonstrații de protest. Atunci când Plahtoniuc l-a susținut pe pro-rusul Dodon să ajungă președinte, amenințarea rusească nu mai exista.

Bucureștiul a fost extrem de activ în anul 2016, în relația cu Chișinăul. S-au consemnat nenumărate vizite oficiale și încurajări. La 26 ianuarie, Pavel Filip vine la București, cerând deblocarea creditului de 150 de milioane de Euro, promis de România. Discuția cu Cioloș i-a dat mari speranțe, și pe bună dreptate. La 5 aprilie, subsecretarul de stat Răzvan Horațiu Radu, face o vizită la Chișinău, pentru a discuta “complexitatea procesului de armonizare legislativă cu dreptul Uniunii Europene”[32]. La 14 aprilie, un viceministru de Externe moldovean e primit la București de ministrul Comănescu și secretarul de stat Ioniță. Demnitarii români vorbesc, potrivit comunicatului MAE, de “evoluțiile pozitive înregistreate în ultimele luni în ce privește promovarea reformelor”. Comănescu l-a asigurat pe demnitarul moldovean că “România va acorda întreg sprijinul necesar pentru acțiunile de reformă… [Comănescu] a adăugat că progresele pe aceste teme sunt direct relevante pentru întrunirea în perioada următoare a condițiilor necesare transferării primei tranșe a creditului de 150 de milioane de euro oferit de România”[33]. O zi mai târziu, la Bratislava, cu ocazia GLOBSEC, Comănescu se vedea și cu ministrul moldovean de externe, Andrei Galbur, pe care l-a asigurat de “susținerea puternică” pe care România o acordă țării sale[34]. În luna mai are loc vizita de trei zile a ministrului delegat pentru românii de pretutindeni, la Chișinău. Cu această ocazie este fluturată din nou teza “consolidării stabilității” Republicii Moldova[35].

Vârful acțiunilor de lobby diplomatic pentru consolidarea regimului Plahotniuc s-a înregistat în vara 2016, când ministrul Comănescu, însoțit de secretarul de stat pentru afaceri europene din ministerul francez de Externe, Harlem Desir, au vizitat Republica Moldova. Comănescu și Desir erau și co-președinți ai Grupului pentru Acțiunea Europeană a Republicii Moldova, inițiat de fostul ministru Baconschi, în ianuarie 2010. Acest tandem româno-francez pentru promovarea Republicii Moldova la Bruxelles n-a mai funcționat o perioadă. Dar, în urma vizitei lui Cioloș la Paris, unde a fost primit de primul ministrul al Franței, Manuel Valls, alături de care a semnat Foaia de parcurs actualizată a Parteneriatului Strategic bilateral, acest Grup pentru Acțiunea Europeană a fost relansat, iar cei doi miniștri, Comănescu și Desir, au vizitat orașul Chișinău la 16-17 iunie. Mesajul la întâlnirea cu președintele Timofti și cu primul ministru Filip era același: “consolidarea stabilității”. Până și la întâlnirea cu liderii opoziției pro-europene, Maia Sandu și Andrei Năstase, mesajul a fost similar: potrivit comunicatului MAE de la București, cei doi demnitari au subliniat “importanța menținerii stabilității”, iar dezbaterile politice din perspectiva alegerilor prezidențiale din toamnă “trebuie să rămână în cadrele democratice existente și să nu afecteze procesele în curs de relansare a reformelor și de consolidare a stabilității Republicii Moldova”. Cu alte cuvinte, opoziția de la Chișinău să facă bine și să nu deranjeze regimul Plahotniuc, pentru că ar afecta stabilitatea Moldovei. Cei doi miniștri se întâlnesc mai apoi cu experți din societatea civilă, Igor Munteanu, Igor Boțan, Arcadie Barbăroșie etc. Într-un fel aproape neverosimil, Comănescu – potrivit comunicatului oficial MAE – le cere acestora “să mențină imparțialitatea și modul riguros de abordare a temelor de dezbatere publică”[36]. Rezultă că Boțan, Barbăroșie etc nu sunt nici “imparțiali” și nici “riguroși”. Cu ce or fi supărat acești oameni guvernul de la București, de au meritat să fie urecheați de ministrul român de Externe, în prezența unui vice-ministru din guvernul Franței?

Vizita premierului Cioloș la Chișinău (23-25 august), urmată de plata de către România a tranșei din împrumut, chiar înaintea începerii campaniei electorale, n-a ajutat prea mult candidatul PDM, Marian Lupu fiind retras din cursă de Plahotniuc, de vreme ce se clasa pe un loc modest, la mijlocul plutonului de candidați.

Câștigarea alegerilor prezidențiale de către pro-rusul Igor Dodon, cu sprijinul lui Plahotniuc, în mod suprinzător n-a schimbat atitudinea Bucureștiului față de regimul politic de la Chișinău, oligarhul moldovean continuând să se bucure nu doar de încredere ci și de susținerea autorităților de stat din România. PDM are semnat acord de colaborare nu doar cu Rusia Unită, partidul președintelui Vladimir Putin, ci și cu PSD, membru al Internaționalei Socialiste. La ultima ceremonie de semnare, desfășurată la sediul central al PSD, în septembrie 2014, au fost de față, pe lângă premierul Ponta, ministrul de Externe Corlățean și Liviu Dragnea, actualul președinte al PSD[37]. Primul acord de colaborare între PSD și PDM a fost semnat în 2006, de atunci acest document fiind periodic reînnoit.

Victoria categorică a PSD în alegerile din decembrie 2016 a generat doar schimbări stilistice în abordarea relației cu Republica Moldova. Guvernele PSD care s-au succedat în 2017-2018 au redus frecvența contactelor, dar au păstrat direcția nealternată, anume susținerea necondiționată a regimului tot mai autoritar instaurat de Plahotniuc. Dovada cea mai bună o reprezintă cele trei programe de guvernare, rămase neschimbate la capitolul Republica Moldova. Chiar dacă ele preiau mult din programul guvernului Ponta, acum lipsește entuziasmul primului ministru. În doi ani, între august 2013 și august 2015, Ponta vizitase de opt ori Republica Moldova, stabilind un record greu, dacă nu imposibil, de egalat vreodată. În loc de patru vizite pe an, succesorii săi la șefia guvernului, fac o singură vizită la Chișinău, și-l primesc pe omologul moldovean, odată pe an, la București.

Consolidarea situației politice din Moldova și a pozițiilor guvernului Filip la Chișinău se reflectă și în agenda discuțiilor cu demnitarii români. Sintagma “consolidarea stabilității” dispare, locul ei fiind luat de discuții ceva mai concrete despre interconectarea energetică și de transport, precum și despre participarea companiilor românești la precesul de privatizare din Moldova[38]. Instabilitatea politică de la București dar și slaba capacitate a guvernelor PSD de a implementa propriile decizii au făcut ca proiectele să nu avanseze. De altfel, Chișinăul este interesat de tranșele de bani din împrumutul acordat de România, și nu de progresul anumitor proiecte.

Centenarul, la București și Chișinău. Unionism de operetă

Cum anul 2018 este marcat la București, drept Centenarul României Mari, unirea Basarabiei cu României a reprezentat ocazia de a testa relațiile dintre PSD și PDM și felul în care demnitarii moldoveni răspund sensibilităților guvernului României.

La 27 martie, în ziua în care se împlineau (27 martie, pe stil vechi, conform calendarului gregorian, 9 aprilie) 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, Parlamentul României reunit în ședință solemnă a adoptat o “Declarație pentru celebrarea unirii Basarabiei cu Țara Mamă, România”[39]. Documentul consideră “pe deplin legitimă” dorința celor care susțin “unificarea celor două state” și asigură că “România și cetățenii ei sunt și vor fi întotdeauna pregătiți să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetățenilor Republicii Moldova”. Documentul nu explicitează în ce fel vor fi sprijiniți de la București unioniștii din Republica Moldova, făcând plauzibilă orice speculație.

La ședința solemnă de la București a participat și o delegație a Parlamentului de la Chișinău, condusă de președintele său, Andrian Candu. Însă, președintele Klaus Iohannis a fost absent, mulțumindu-se să transmită un mesaj despre necesitatea “aprofundării parteneriatului strategic” dintre România și Republica Moldova, precum și despre angajamentul Bucureștiului de a susține parcursul european al Chișinăului. Mesajul președintelui României a contrastat puternic cu discursurile președinților celor două camere ale parlamentului, Călin Popescu-Tăriceanu și Liviu Dragnea. Ultimul a invocat în favoarea Unirii Actul final de la Helsinski și le-a cerut celor prezenți la ședința solemnă să fie mai curajoși în înfăptuirea Unirii României cu Republica Moldova. Liviu Dragnea, liderul PSD, principalul partid de guvernământ, vrea unirea cu Republica Moldova. “România a fost puternică atunci când a fost unită. Și va fi unită. Și va fi puternică. Acesta este idealul nostru”[40].

“chiar nu avem atâta curaj să spunem clar ce vrem? Și, ca să nu existe echivoc, eu o spun deschis, simplu și explicit – eu vreau să ne unim cu Moldova! Vreau să fim împreună în Europa, dar ca o singură națiune. România a fost puternică atunci când a fost unită. Și va fi unită. Și va fi puternică. Aceasta este idealul nostru.”

Cu această declarație, Dragnea îi face concurență fostului președinte Băsescu, tot mai activ politic în Republica Moldova în ultimii ani. Traian Băsescu participase la o adunare unionistă la Chișinău, duminică 25 martie, la care s-au strâns cel mult 15.000 de oameni, ocazie cu care s-a adoptat o proclamație prin care se cere Parlamentului de la București să se implice pentru “Reîntregirea națională prin mijloace pașnice”. La mitingul unionist de la Chișinău a luat cuvântul și Traian Băsescu, care le-a cerut celor două parlamente să voteze din nou unirea, ca acum 100 de ani. Mai mult, fostul președinte a cerut ca Unirea cu Republica Moldova să fie al treilea proiect de țară al României, după ce primele două obiective, aderarea la NATO și respectiv la UE, au fost realizate[41].

“Noi cerem parlamentelor de la București și Chișinău să voteze din nou Unirea. Unii spun că e greu să faci Unirea? Dar acum 100 de ani, românilor le-a fost mai ușor? Este o chestiune de demnitate națională reîntregirea Țării. Moldova este parte a României. Unirea este cea de care are nevoie și România și R.Moldova. Dacă România a avut 2 mari obiective 1) – să-și asigure securitate si a intrat in NATO. 2) – sa-si asigure prosperitate si a aderat la UE. Al treilea obiectiv de țară trebuie să fie reUnirea.”

La mitingul unionist de la Chișinău au mai participat și alți lideri politici de la București. Până la 27 martie, cei mai activi promotori ai unionismului păreau să fie fostul președinte Traian Băsescu, în România, iar în Republica Moldova, liderii Partidului Liberal, condus de Mihai Ghimpu, și al nou înființatului Partid al Unității Naționale, care-l are în frunte pe Anatol Șalaru, fost ministru al Apărării în guvernul de la Chișinău.

În dreapta Prutului, Partidul Mișcarea pentru România condus de Traian Băsescu se află, potrivit sondajelor, la limita intrării în Parlament. Multă vreme partidele cele mai vocale pe tema unirii cu Moldova erau mici, la limita supraviețuirii și se aflau în opoziție. Ele încercau să mobilizeze un segment cât mai mare dintr-un electorat pro-unionist care a evoluat între 18-25% în ultimul sfert de veac, în Republica Moldova. A fost inițial electoratul Frontului Național, apoi al Partidului Popular Creștin Democrat al lui Iurie Roșca și, recent, al Partidului Liberal.

Ponderea celor interesați de unire n-a fost niciodată suficient de mare, cât să poată modifica traiectoria politică a Republicii Moldova. Un recent sondaj de opinie din decembrie 2017, fixează la 21% numărul cetățenilor moldoveni care ar vota unirea cu România. Totuși, mai mult de jumătate (56,2%) ar fi împotriva unirii, potrivit aceluiași sondaj. Dincoace de Prut, în România, un sondaj din ianuarie 2018, înregistrează că doar 27% dintre cetățeni consideră unirea cu Republica Moldova ca necesară sau foarte necesară. Aceste cifre explică de ce tema unirii nu a fost îmbrățișată de partidele mari, până foarte recent. Subiectul era unul favorit al partidelor de nișă, care se adresau unui electorat puțin numeros dar extrem de politizat și activ, care trimitea în parlament aceste partide.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro