Andrei Pleșu. Retragerea din spațiul public. O victorie semnată de “Școala ajutătoare” din România virtuală: cercetători, jurnaliști, cetățeni, inși, zevzeci etc.

Acum câteva zile un articol din Dilema veche m-a panicat. Nu, nu era incendiu, nu era cutremur, nu era atac terorist. Nu. Deși pentru mine articolul a avut efectul unui breaking news autentic. Cataclismul vine de la Andrei Pleșu și este un articol prin care-și anunță retragerea din spațiul public (articole, interviuri, conferințe, colocvii etc.). Rămâne la Dilema, dar spune adio tuturor aparițiilor care-l aruncau în lupta cu anxietatea zilelor mele.

Andrei Pleșu mi-a crescut mintea, morala și inima. Mi-a dat mie și generației mele imaginație creatoare. Mi-a dat nuanțe și distanță față de tâmpenii, în scris și în gândit, încă din anii 1980 (descoperit în Jurnalul de la Păltiniș și-n a sa Minima moralia). Or, Andrei Pleșu renunță la prezența în “mulțime”, acolo unde a știut mereu să țină balanța, să-nvețe și să dreseze. Renunță la a fi prezent în cotidianul meu.

De ce panică? Dacă Pleșu este un model cultural, nu mă consider destul de matur să umblu de unul singur în lumea asta. Dacă este vorba de Pleșu ca de un egal, nu mă văd în stare să îndur de unul singur falsitatea, fantomele, capriciile, minciunile contemporanilor mei „virtuali”.

Articolul lui Pleșu semnalează generalizarea unui univers, în gândire și acțiune, universul dorului mărunt, al Școlii ajutătoare. Universul acesta este botezat pompos societar, și deci și academic “political correctness”.

Puțină istorie nu strică. Curentul “political correctness”, în gândire și acțiune, se flutură demult prin SUA. Bântuie de prin anii 1990. S-au dat decrete, s-au adoptat atitudini, chiar s-au îndreptat lucruri strâmbe, de ce să nu recunosc. Grav, cronic, însă, este că se mărșăluiește pentru obligația de a folosi toată lumea un limbaj artificial, care să nu jignească minoritățile, care să descoasă nimicurile, care să exagereze doar intențiile.

Să se dea un decret pentru a se folosi o limbă nejignitoare?

Așa ceva mai rar, dar uite că s-a-ntâmplat, uite că a funcționat. Să dresezi instinctele prin decret de guvern? Uite că da, s-a făcut curat în biblioteci, s-au curățat de păienjeni niște capete, s-au citit cărți exclusiv scrise după 1990 sau chiar 2000. Am urmărit râzând ca prostul cum filmele, cărțile, limbajul de fiecare zi au fost castrate, cenzurate astfel. Mult timp am crezut că e un moft, că trece. Și așa a și fost: de unele filme, de unele cărți, de multe chestii din acest curent de gândire s-a ales praful.

Însă political correctness, ca un vampir, a renăscut. Nevoia de “școală ajutătoare” s-a amplificat. Cum? Simplu. O nouă generație, cea globalistă, cea lucrătoare la multinațională, derutată, dar dornică să-și păstreze locul călduț în societate, în multinaționale, și-a simplificat existența. Și-a pus cenzură la minte și-a adoptat un limbaj de “școală ajutătoare”, de “dor mărunt”.

Un limbaj care nu jignește, dar nici nu gândește. Morala și comportamentul zilnic nu trebuie lăsate la întâmplare. Robotic, trebuie să adopți mental, cultural, fizic, o singura variantă a acestui soft social, political correctness. Trebuie să ocolești adevărul pe care-l vezi/gândești și să nu cumva să ai variante, nu cumva să treci prin experiențe.

Când auzi de Socrate, de Rabelais, de Picco dela Mirandola, de Hegel sau de Heidegger, de Proust sau Eliade trebuie să-i declari învingătorii universului masculin și să-i dai jos astfel de pe piedestal, să le îngropi operele. De ce nu? să te cocoți sus pe statuile lor.

Ai dreptul. Care? Că nu-i înțelegi, că nu-i vei citi vreodată. Au ajuns în vârful ierarhiei fiind bărbați, nu pentru valoarea lor.

A iubi, a fi, a trăi, a avea, a muri – toate lucrurile sunt corectate de acest soft political correctness.

Băi, să nu se sufere în lume, băi.

Unde nu e durere nu e nici suspin, nu e nici experiență, nu e nimic. De fapt, political correctness, politică dictată de grupuri influente se impune în detrimentul celor 7 ani de acasă.

Am trăit în mahala la Dudești.

Sâmbetele și duminicile mă legănam în acordeoane și contrabase, în tangouri și rockerări rele, în înmormântări și nașteri, în scuipați și morții mă-tii. În muzica asta de bloc, eu și gașca mea de la bloc eram îndrăgostiți de o țigancă borâtă. Eram morți după ea. Stăteam noaptea cu burțile la stele și visam la ea. Ea n-a știut niciodată, poate, dar sigur a simțit-o. Niciodată nu i-am făcut vreun rău, poate doar am tras-o de codițe, poate doar la furie o înjuram. Dar dragostea noastră de țigancă știa că suntem doar niște flutură-hormoni.

Cu alte cuvinte political correctness m-ar lăsa să iubesc țiganca, dar doar cu acordul ei. Cum să știu eu cât pot s-o iubesc dacă nu trăiesc alături de sufletul ei, s-o pricep, un timp. Nu, nu m-ar fi lăsat Automatul political correctness să-mi dau liber la imaginație. Automatul de morală ar vrea să-i cedez lui „țiganca” mea.

Andrei Pleșu se vede hăituit în modul său liber de a acționa și de a gândi. Îl vezi vreodată pe Pleșu înjurând? Îl vezi vreodată disprețuind vreun minoritar? Nu. Aici e povestea. Aici de fapt nu mai suportă Pleșu universul acesta de “Școală ajutătoare”. Pentru că îi impune teme de dezbatere, multe false, pentru că-i înlocuiește gândirea liberă.

Nu, nu-i vorba de minorități aici. Problemele lor nu se rezolvă doar astfel. Este vorba de orientarea după strategiile momentului și a celor care finanțează. Este vorba de ipocrizie și nașterea unei lumi alfabetizate prin ipocrizie. Este vorba de o societate slabă, dezorganizată, incapabilă să-l înțeleagă, să-l accepte pe Celălalt. Este vorba de o lume în care nu mai există un echilibru de forțe în spațiul public. Unele mai înțelegătoare decât altele.

Când vorbești de Parabolele lui Isus este inclusă citirea lor printre rânduri. Că nu-i jignire pe niciunde, că este explicație despre cum a lăsat Isus semnele lui spre interpretare. E și despre țigani, și despre români, și despre chinezi, și despre canguri. Noua lume a omorât parabola. Lupul este lup. Nu mai este simbolul unei lumi flămânde după simboluri.

O lume nouă care nu-nțelege Îngerul ca înger. Îngerul este un ins căruia trebuie să-i cauți obsedant sexul. Și dacă nu are sex, gândește lumea virtuală, ce fel de arătare e asta? Este o lume nouă care și-a omorât imaginația. Care nu știe decât alb-negru. Habar n-are de întrebări: este ursul maro vreun simbol?

Ce-i aia minima moralia? Cum adică minimă? Or totul grandios, ori nimic. Este o lume care nu rămâne cu întrebarea. Că nu poate suferi să fie bâzâită de întrebare. Vrea certitudinea.

Ce pitoresc, ce melancolie. Jurnalismul este făcut acum pe scrieri obsedate exclusiv de bullying, de minoritari reinventați, cu vagi tresăriri artistice. Jurnaliștii și cercetătorii sunt implicați în marea exaltare a acestei “școli ajutătoare”.

La „școala ajutătoare” a anului 2019 oamenii nu numai că trebuie să fie egali (ce bine, dar așa ceva e imposibil), nu numai că trebuie să fie obsedați de socialul imediat (nu e rău, dar iar e imposibil), dar trebuie să intre într-un cor de pușcăriași ai acestui political corectnes care văzând poza lupului numește lupul, lup, și care văzând poza ursului numește ursul, urs. Și apoi repetă în cor: Lup, urs, lup, urs, lup, urs. Ce dacă lupul este vai de capul lui de lup, ce dacă ursul este un tâmpit. E lup. E urs. Și acum în cor: Lup, urs, lup, urs, lup, urs, lup, urs.

“Atrag doar atenția că există pericolul unei ierarhizări simplificatoare și riscante a interogației legitime, că un proiect prost despre un subiect corect politic nu trebuie să aibă întîietate asupra unui proiect bun de cultură generală, că a opta sistematic și orbește pentru „local“, în dauna universalității, a practica gata făcutul hermeneutic în jurul unei tematici la modă sînt evoluții nocive care, pe termen lung, tind să transforme „știința“ în ceva de genul „breaking news“ și bibliotecile în arhive gazetărești. În plus, a aborda un subiect grav dintr-o perspectivă „lucrativă“ e a-l compromite, a-l minimaliza, a mima ipocrit un interes științific și uman pe care, în realitate, nu îl ai…”

VEZI întreaga argumentație a lui Andrei Pleșu pe CLICK< cum altfel.

Hai acum să dau cu finalul peste această singurătate a mea. Există în România o localitate Dor Mărunt.

Socialiștii pot spune: o dezindustrializare masivă. Nostalgicii: ce bine era pe vremea comuniștilor acolo. Minoritarii sexuali vor căuta urme de frustrare și ghinion. Eu zic altfel. Și-i cuprind pe toți în încântarea mea. Ideea în sine că “dorul” acolo este “mărunt” spune totul. Este de râs. Râzi și tu, bă! Este simbolic, este de gândit, bă! Gândește simbolic, dar. De ce de răs, de ce de gândit?

Pentru că e logic: “dorul” este necuprins. Ți se face nod în stomac și n-ai leac, n-ai capăt. Dorul are frumuseața lui prin această “fără limită”. Eh, despre “Dor Mărunt” ca nume nu se poate râde. Nu. Să respectăm numele. Sunt liber să râd din toți bojocii.

Ce nu trebuie să fac? Să-mi arăt disprețul. Să mă duc să înjur dormărunții, să dau foc la dor mărunt doar așa de nebun. Ori, vezi tu, dragă postacule, Andrei Pleșu (și el învățat aceste lucruri din cărți, dialoguri cu sine și ceilalți) asta m-a învățat. Dacă ai cultura căutării, cultura adevărată, aia niciodată n-o să te lase singur. O să te ajute în fiecare clipă să clasifici situațiile, să râzi, de e de râs, să compătimești de e de compătimit, să urci pe sinapse și să apreciezi conform ție și experiențelor tale.

Să trăiești o aventură a spiritului.

Nu, n-ai nevoie să automatizezi mintea, morala și inima. Când îți iei un model de gândire – acel model nu te sugrumă, nu-ți bagă pe gât puric, veorică, steer.

Bă, nu poți fi într-o “școală ajutătoare” pe viață. De ce ți-e frică? De ce ți-e frică political correctness oricum nu te scapă. Nu poți fi o viață la „școala ajutătoare”. Nu poți avea o viață ca un „dor mărunt”. Nu poți repeta o viață urs, lup, urs, lup privind la poza ursului și lupului.