Angajările la stat acum 150 de ani, șpăgile care se dădeau și posturile vacante. Cumulul pensiei cu leafa este interzis, pensia era după vechime: 8 ani- o treime din leafă, 16 ani- jumătate de leafă
În 1836, când vodă Ghica vizitează cancelariile judeţelor, primeşte o serie de plângeri de la localnici cu privire la abuzurile săvârşite de oficialitățile locale. Când ajunge la Slatina, vodă intră pe poarta Tribunalului, care era gol. Negăsind pe nimeni la post, destituie întreg tribunalul.
Un alt raport al lui vodă Ghica notează abuzurile săvârşite în teritoriu, unde se cred deplin stăpâni şi se îmbogăţesc prin tot felul de afaceri, în complicitate cu hoţii, prin însuşirea banilor statulu, scrie cercetătoarea Constanța Vintilă- Ghițulescu în „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860”
Unii dintre mărunţii slujbaşi este subiectul decretul de destituire al lui vodă Bibescu, din 28 decembrie 1843. El este unul dintre zecile de lideri locali care, ca şi alţii, au „răpit o sumă de bani, şi o câtâţime de orz de la lăcuitorii a patru sate“, promiţându-le că-i vor apăra de căratul pietrişului la facerea drumurilor. Or, prin lege, sătenii sunt obligaţi, şase zile pe an, să lucreze la construirea drumurilor. Nimeni nu-i poate scuti de această corvoadă, cu atât mai puţin cel care ar trebui să supravegheze respectarea poruncii.
Regulamentele Organice sunt „constituţi”’ ale timpului lor, cu multe lipsuri, ambiguităţi, omisiuni. De exemplu, se creează Adunarea Obştească, dar nu sunt prevăzute clar drepturile şi datoriile membrilor săi, ceea ce le îngăduie să manifeste anumite atitudini şi să ia poziţii fără a fi obligaţi să dea seama de ele. Amiciţiile simt evidente în rândul membrilor Adunărilor Obşteşti1 şi le permit să se opună iniţiativelor sau să tergiverseze dezbaterile. Mesajele de închidere şi de deschidere ale acestor Adunări nu sunt decât pretexte de rezolvare a unor probleme mai degrabă minore, legate de vanităţi şi orgolii, atât ale puterii, cât şi ale protipendadei. Ele (Regulamentele Organice) creează o puzderie de slujbe şi slujbuliţe, de cancelarii şi departamente.
Pe măsură ce modernitatea avansează, birocraţia creşte şi se specializează
Fiecare departament, fiecare minister, fiecare cancelarie, fiecare tribunal, orice instituţie locală, toate sunt populate de conţopişti, arhivari, logofeţi, avocaţi, procurori, aprozi, scriitori, „reghistratori”, „şefi de mese”, casieri, cileni, supraveghetori, ispravnici cu diferite grade de specializare, secretari, pedagogi, vătafi, căpitani, comisari, „îngrijitori” (slujbaşi orânduiţi cu îngrijirea odăilor”), rândaşi etc.
Departamentele sunt organizate pe criteriul „specializării”, fiecare cu atribuţiile lui. Pe măsură ce modernitatea avansează, birocraţia creşte şi se specializează. Deja, în 20 august 1837, secretarul statului, Constantin Cantacuzino, trimitea Adunării Obşteşti un proiect „pentru adăogirea de amploiaţi ce este trebuinţă a se face la canţelaria Secretariatului Statului”, spunând că „masa jelbilor” a ajuns la „atâta înpoverare încât nu se poate birui numai de stolnacealnicul şi pomojnicul său”.
Prin lege, slujbaşului i se trasează un domeniu de „competenţe” şi o leafă fixă în funcţie de poziţia ocupată în ierarhie: prezidentul divanului de comerţ are 2 000 de lei pe lună, primul cilen 1 200 de lei, iar al doilea cilen doar 800 de lei.
Slujbele mai mici sunt şi ele departajate de venituri: un casier are acelaşi venit ca şi un „reghistrator”, 300 de lei, un scriitor doar 150, în timp ce un rândaş primeşte doar 60 de lei
Regulamentele şi regulile de funcţionare se rezumă doar la „buna purtare”; aceasta presupune cinste şi bem comportament pentru care slujbaşul depune jurământ. Iată jurământul: „Jur în numele Prea Sfintei Troiţe să slujesc la slujba ce mi s-au încredinţat cu râvnă, cu credinţă şi cu dreptate, fără de a mă abate de la datoriile prescrise, precum şi de a păzi pravilile şi de a respecta instituţiile patriei mele”
Pentru a se deosebi de ceilalţi, toţi dregătorii civili ar trebui să poarte o uniformă, diferenţiată de apartenenţa la un departament, dar şi de poziţia socială: cu rang sau fără rang. Anaforaua Sfatului Ocârmuitor, din 22 ianuarie 1835, împarte slujbaşii pe litere, clasuri, postavuri, catifele, culori – negru, violet (doctorii şi academicienii), roşu (boierii) -, pălării în trei colţuri, şepci, bumbi, cocarde, petliţe etc.
Mărunţii slujbaşi trebuie să-şi avertizeze superiorul „prin grai” pentru „pricini mici” şi în scris pentru „pricini deosebite”
Toţi „dregătorii politiceşti şi milităreşti“ sunt răspunzători „pentru datoriile atingătoare de dregătoriile lor“. Cei „mari“ se află în directa răspundere a Obicinuitei Adunări, datoare să raporteze domnului cu privire la orice „necuviinţă”.
Mărunţii slujbaşi se află sub supravegherea directorului de departament, obligat să urmărească punerea în aplicare a sarcinilor şi să sancţioneze „amploiaţii” care „se îndeletnicesc cu molătate” în îndeplinirea atribuţiilor sau se „abat” spre lucruri mai puţin importante. El trebuie să-şi avertizeze superiorul „prin graiu” şi pentru „pricini mici” şi în scris pentru „pricini deosebite”, având în vedere necesitatea impunerii de „măsuri cuviincioase”.
La rândul său, este tras la răspundere pentru „scăpări din vedere”, „neorânduieli şi abuzuri urmate la departament”.
Faţă de funcţionarul onest şi obedient, stăpânirea se îndatorează cu plata unei pensii: „stăpânirea socoteşte drept a sa osebită datorie a răsplăti slujbele ce să fac statului, când folosinţa şi îndelungarea lor ca o asemenea mărturisire de recunoştinţă”.
Pensia se calculează în funcţie de vechime: pentru opt ani, beneficiarul are dreptul de a pretinde „a treia parte din leafa ce primea în cea din urmă slujbă”; pentru 16 ani, pensia creşte la „două părţi”
Astfel, toţi cei care „au slujit patriei lor au dreptul a li se cunoaşte slujbele din partea stăpânirii şi pot, după felul şi vremea slujbei, să ceară răsplată”. Se creează un fond de pensii pentru toţi cei care au slujit „cu cinste” cel puţin „în curgere de opt ani”. Pensia se calculează în funcţie de vechime: pentru opt ani, beneficiarul are dreptul de a pretinde „a treia parte din leafa ce primea în cea din urmă slujbă”; pentru 16 ani, pensia creşte la „două părţi”, iar pentru 24 de ani are dreptul la întreaga leafa.
Fiecare an de slujbă trebuie dovedit cu documente vrednice de credinţă. „Beteşugul”, căpătat în timpul slujbei şi pricinuit de slujbă şi din cauza căruia slujbaşul este nevoit să se retragă, se „despăgubeşte” cu pensia aferentă vechimii. Aceeaşi pensie îi revine văduvei, dacă vremurile aduc moartea slujbaşului.
Cumulul pensiei cu leafa este interzs
Cumulul pensiei cu leafa este interzis, pensionarul rămas în slujbă poate fi răsplătit cu „vreun dar” sau „alt semnu de cinstire”. Pensiile se acordă doar slujbaşilor publici, nu şi celor aflaţi în serviciul personal şi privat al domnului.
Aceste pensii aveau să creeze diverse situaţii, tot românul simţindu-se îndreptăţit să ceară, mai ales că statul era cel care trebuia să plătească. Astfel că, la puţin timp de la înfiinţare, statul are mai mulţi „pensionari” decât funcţionari, iar Adunarea Obştească se simte datoare să atragă atenţia: „Văzându-se că feţele cu cereri de pensii se înmulţesc fără osebire spre a nu aduce vătămare scoposului întocmirii legiuirii, Adunarea Obştească zice că să primească pensii doar cei care au deţinut o slujbă publică şi, dacă cumva din casa pensiilor va prisosi ceva, atunci să fie luate în considerare şi alte cereri”
Regulamentele Organice schiţează atât profilul unei administraţii birocratice, cât şi pe cel al funcţionarului care urma să slujească patria. Aceste contururi se vor dezvolta an de an printr-o serie de legi, menite a răspunde necesităţilor, la acel moment încă neprevăzute. De exemplu, la 12 iulie 1845, răspunzând unei propuneri a domnului, Sfatul Administrativ Extraordinar se ocupă de „regularea şi completarea slujbaşilor poliţiei din capitală”, analizând şi dezbătând proiectul prezentat de şeful poliţiei
Slujbele la stat, cu micile lor avantaje, vor deveni lucrul cel mai dorit de orice român. Marii dregători sunt deţinătorii de drept aii monopolului slujbelor mărunte, iar ei, datorită persistenţei raporturilor de putere şi dependenţă cu norodul, vor face regulile jocului birocratic.
Până la urmă, o slujbă la stat înseamnă o minimă ştiinţă de carte, un loc călduţ într-un departament, efort minim pentru un salariu minim, dar o pensie pentru văduvă sau copii. Este calea cea mai sigură nu spre îmbogăţire, ci spre supravieţuire. Or, mulţi dintre românii acelei epoci nu-şi propun să se îmbogăţească, ci doar să supravieţuiască.
Într-o declarație a lui Gheorghe Sion cu privire la cum se atribuiau slujbele mărunte aflăm că : „Familiile de mâna a doua, precum Drăghiceşti, Pogori, Greceni, Coroi, Găneşti, Sioneşti, Negruţeşti, Cazimireşti, Cuzeşti, aveau drept să aspire la posturi de mâna a doua, precum casieri, membri de tribunale sau directori numai dacă aveau legături cu familiile cele mari, sau se impuneau prin capacităţi marcante.
Slujbele se obţin şi se menţin cu ajutorul protecţiei şi al banilor. Vechea ierarhie de ranguri se înlocuieşte acum cu ierarhia slujbelor acordate nu prin concurs sau ţinând seama de competenţă, ci după „obraze“.
Această clasă de funcţionari, creată prin Regulamentele Organice, este departe de a se comporta ca un corp comun sau de a se supune regulilor. Obţinerea unei slujbe, păstrarea ei, promovarea nu se făceau respectând litera legii sau stimulând valoarea, meritocraţia. Drumul alunecos al protecţiilor de tot felul, al intervenţiilor, al obedienţelor şi linguşirilor pare a fi preferat de români. Sau, pur şi simplu, el este singurul pe care îl cunosc şi singurul pe care acceptă să meargă, scrie cercetătoarea româncă.