Ar fi putut să aducă pacea un acord la Istanbul în 2022?

Bilanțul îndeplinirii de către Moscova a unor articole cruciale din acordurile legate de securitate cu fostele republici sovietice este dezastruos – să nu mai vorbim de spiritul acestor acorduri. Rusia însăși se plânge adesea cu voce tare de presupusul comportament necorespunzător al partenerilor săi de negociere mai slabi înainte, în timpul și după semnarea unui document. Purtătorii de cuvânt ai Kremlinului au cerut în mod constant punerea în aplicare integrală a acelor articole care îi interesează cel mai mult, precum și acceptarea propriei interpretări a Moscovei cu privire la acestea. În același timp, Kremlinul a fost flexibil în ceea ce privește propriile sale obligații materiale – fie că sunt cele ce rezultă din acordurile multilaterale, fie din cele bilaterale dintre Moscova și alte state post-sovietice. Neîseriozitatea politică a Kremlinului s-a manifestat adesea exact în ceea ce priveste acele obligații rusești care erau esențiale pentru ca acordurile să aibă sens.

Promisiunile încălcate ale Rusiei

Cazurile de nihilism juridic al Kremlinului și de neîndeplinire de către Rusia a acordurilor semnate, cu consecințe tragice, au fost puzderie în ultimii 35 de ani. Au fost încălcate numeroase acorduri mai vechi între Moscova și Kiev, fundamentale pentru relațiile internaționale din spațiul post-sovietic. Cel mai important a fost Acordul de la Belaveja din decembrie 1991 dintre Rusia, Belarus și Ucraina, care a dizolvat Uniunea Sovietică, un eveniment pe care Putin l-a descris în mod faimos în 2005 ca fiind „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”. În acest tratat istoric și pe deplin ratificat, cele trei țări au înființat Comunitatea Statelor Independente, au stabilit în mod consensual și au promis să respecte noile frontiere de stat – inclusiv faptul că Crimeea, Sevastopol și Donbas aparțineau Ucrainei. Articolul 5 din Acordul de la Belaveja prevede că: „Înaltele părți contractante își recunosc și își respectă reciproc integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunității”.

Un alt document istoric a urmat aproape trei ani mai târziu – infamul Memorandum de la Budapesta privind garanțiile de securitate. În timpul acestui fatidic summit CSCE din Ungaria din decembrie 1994, în apendicele la Tratatul de neproliferare nucleară (TNP din 1968), Moscova, Washington și Londra au promis Kievului, în schimbul predării de către Ucraina a focoaselor sale nucleare către Rusia, că vor respecta frontierele de stat, integritatea teritorială și suveranitatea politică a Ucrainei. Pentru o scurtă perioadă de timp, după destrămarea URSS, Kievul a avut al treilea cel mai mare arsenal de arme nucleare din lume. În 1994, s-a angajat nu numai să își dezmembreze rachetele strategice, ci și să transfere Rusiei toate celelalte arme de distrugere în masă și materialele care ar putea fi folosite pentru a le construi. Același lucru s-a aplicat și în cazul diverselor sisteme de lansare moștenite de Ucraina, cum ar fi bombardierele sau rachetele.

Cele trei state semnatare ale TNP, inclusiv Rusia, afirmă în primele două articole ale memorandumului din 1994:

„1. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, de a respecta Independența și Suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei. 2. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă obligația de a se abține de la amenințarea sau utilizarea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei și că niciuna dintre armele lor nu va fi folosită vreodată împotriva Ucrainei, cu excepția cazului în care este vorba de autoapărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite.”

Aceste promisiuni au fost încălcate de Moscova începând din 2014 într-un mod din ce în ce mai flagrant. Rusia nu numai că a înființat așa-numitele republici populare pe teritoriul ucrainean, dar a anexat oficial regiuni ucrainene în martie 2014 și în septembrie 2022, incluzând în acest din urmă caz teritorii și chiar orașe întregi pe care nu le controlează.
Majoritatea acordurilor semnate în legătură cu războiul ruso-ucrainean au fost, de asemenea, încălcate de Moscova. Cele mai infame dintre ele au fost așa-numitele Acorduri de la Minsk, pe care Kievul le-a semnat sub amenințarea armelor în 2014 și 2015. În protocolul de la Minsk din septembrie 2014 („Minsk-I”), ambasadorul Rusiei în Ucraina a subscris să „retragă grupurile armate ilegale și echipamentele militare, precum și luptătorii și mercenarii de pe teritoriul Ucrainei”. În pachetul de măsuri de la Minsk din februarie 2015 („Minsk-II”), Moscova a promis din nou „retragerea tuturor forțelor armate străine, a echipamentelor militare, precum și a mercenarilor de pe teritoriul Ucrainei sub supravegherea OSCE [precum și] dezarmarea tuturor grupurilor ilegale”. Kremlinul nu a dat niciodată vreun semn că ar fi început cu adevărat să îndeplinească aceste promisiuni și alte promisiuni și probabil că nu a intenționat niciodată să facă acest lucru.

Cazurile moldovean și georgian

Dintre acordurile încălcate de Rusia, cele care ar putea fi cele mai importante pentru evaluarea șanselor pe care le-ar fi avut un presupus acord de la Istanbul în 2022 ar fi cele care nu privesc însă Ucraina și care au fost semnate pe când Putin nu era președinte. Aceste anulări ale tratatelor – la prima vedere fără legătură – indică o patologie mai profundă în abordarea Rusiei față de așa-numita sa străinătate apropiată (adică spațiul post-sovietic). Încălcările tratatelor care nu au legătură cu Ucraina ilustrează existența unui model mai larg de comportament care nu se referă doar la Ucraina și care nu este modelat doar de personalitatea lui Putin.

În octombrie 1994, Moscova a semnat un Acord între Federația Rusă și Republica Moldova privind statutul juridic, procedura și perioada de retragere a unităților/formațiunilor militare ale Federației Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova. În articolul crucial 2 al acestuia, Kremlinul promitea:

„Partea rusă, în conformitate cu capacitățile tehnice și cu timpul necesar pentru amenajarea noului loc de desfășurare a trupelor, va retrage aceste forțe militare în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentului acord. Pașii practici de retragere a unităților militare ale Federației Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, în cadrul acestui termen, vor fi sincronizați cu reglementarea politică a conflictului transnistrean și determinarea unui statut special pentru regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.

În același an, Republica Moldova a adoptat noua sa Constituție post-sovietică, în care s-a definit ca stat neutru. Articolul 11 din Constituția Republicii Moldova din 1994, încă în vigoare, prevede următoarele „Republica Moldova își proclamă neutralitatea permanentă. […] Republica Moldova nu admite staționarea pe teritoriul său a niciunei trupe militare străine”.

Cu toate acestea, rămășițele Armatei a 14-a ruse, numită acum „Grupul Operațional al Forțelor Ruse”, rămân pe teritoriul Republicii Moldova împotriva voinței Chișinăului și în contradicție cu tratatul dintre Rusia și Republica Moldova din 1994. Nici conflictul teritorial din Transnistria nu a fost rezolvat în perioada de trei ani menționată în tratatul dintre Moscova și Chișinău din 1994. Excluderea constituțională a Republicii Moldova de la aderarea la NATO și de la găzduirea de trupe străine pe teritoriul său – de asemenea, subiecte majore în dezbaterea în curs de desfășurare privind un posibil compromis ruso-ucrainean – au fost atunci, ca și acum, ignorate de Moscova. Trupele rusești rămân și azi pe teritoriul moldovenesc, 30 de ani mai târziu, încălcând Constituția Republicii Moldova, la fel ca și așa-numita Republică Moldovenească Transnistreană ca pseudo-stat și satelit al Rusiei.

Atitudinea Rusiei față de Georgia și acordul de încetare a focului din august 2008 dintre Moscova și Tbilisi spun o poveste oarecum similară. Acordul a fost semnat de președinții de atunci ai celor două țări, Dmitrii Medvedev și Mikheil Saakașvili. A fost numit și „Planul Sarkozy”, după numele președintelui Franței de atunci, Nicolas Sarkozy. La acea vreme, Franța deținea președinția Uniunii Europene, care a mediat acordul. Acordul a pus capăt războiului ruso-georgian din 2008, care a durat cinci zile. Articolul 5 prevedea întoarcerea trupelor rusești, care cu câteva zile înainte intraseră în Abhazia și în regiunea Tskhinvali, pe pozițiile lor inițiale din Rusia: „Forțele armate ale Federației Ruse vor fi retrase pe linia de dinaintea începerii acțiunilor armate”.

Cu toate acestea, Moscova a lăsat un număr semnificativ de trupe pe teritoriul georgian, într-o încălcare evidentă a acordului din august. Mai rău, la sfârșitul lunii august 2008, a recunoscut Abhazia și așa-numita Osetia de Sud, adică regiunea Tskhinvali, ca state independente. Aprobarea inițială și semnarea de către Moscova a Planului Sarkozy, care în curând va fi abandonat, s-a dovedit a fi nu numai o înșelare a Georgiei. De asemenea, a fost conceput pentru a induce în eroare Uniunea Europeană, cu care Moscova dorea să mențină relații bune, în acea perioadă. Citeste restul articolului pe Contributors.ro

Dr. Andreas Umland a studiat științe politice și istoria la Berlin, Oxford, Stanford și Cambridge. Este profesor asociat la Departamentul de Științe Politice a Academiei Kyiv-Mohyla (NaUKMA) din 2010 și analist la Centrul de Studii din Europa de Est din Stockholm (SCEEUS) al Institutului Suedez de Relații Internaționale (UI) din 2021.