Asia Centrală ca nișă diplomatică pentru politica externă a României în vremuri de Covid-19

Pandemia de Covid-19 a stârnit numeroase dezbateri privind reașezarea ordinii mondiale, declinul SUA ca hegemon global capabil să ofere leadership autentic și asistență partenerilor, accelerarea ascensiunii Chinei ca lider alternativ, în ciuda dificultăților interne de a gestiona răspândirea virusului, impactul propagandei finanțate de diverse state asupra sănătății publice, rolul pe care puterile mijlocii l-ar putea juca în gestionarea crizei și identificarea soluțiilor ș.a.m.d.

Criza sistemelor de sănătate, precum și impactul economic al restricțiilor adoptate pentru limitarea infectărilor au subliniat încă o dată necesitatea solidarității și cooperării, în ciuda tendințelor suveraniste și chiar naționaliste ale statelor. Deși majoritatea resurselor statelor au fost alocate sistemelor de sănătate și diminuării efectelor economice, și uneori repatrierii cetățenilor aflați în afara granițelor, pandemia de Covid-19 a oferit oportunități de întrajutorare în planul politicii externe, mai ales că astfel de momente de criză rămân în memoria colectivă și pot reprezenta o ocazie pentru o (re)lansare a relațiilor bilaterale, pe principiul ”prietenul la nevoie se cunoaște”.

În acest sens, România a trimis o echipă medicală în Italia, prin intermediul Mecanismului de Protecție Civilă al Uniunii Europene, și a aprobat un ajutor umanitar din Fondul de Rezervă al Guvernului în valoare de 3,5 milioane de euro pentru achiziția de echipamente și produse medicale pentru Republica Moldova, unde a detașat și o echipă de 52 de medici. În ciuda deficiențelor interne și având în vedere experiența altor state din Europa de Est afectate la rândul lor de criză, România ar fi putut să fie mai activă într-o zonă în care interesele sale strategice sunt semnificative, iar nevoile generate de pandemie au fost la fel de mari. Mă refer la Asia Centrală, o regiune cu potențial energetic, economic și demografic semnificativ, nu foarte îndepărtată geopolitic, istoric și cultural de România și față de care țări precum Polonia, Ungaria sau Letonia au dezvoltat politici mai angajate în ultimii ani și au fost active inclusiv în perioada pandemiei.

Până în prezent, România a capitalizat insuficient relația în domeniul energiei cu Kazahstan, KazMunayGas fiind unul dintre principalii investitori în România din acest domeniu, și parțial cu Turkmenistan, care, pe lângă potențialul de cooperare energetică, face parte din proiectul unui coridor de transport inter-modal Marea Neagră-Marea Caspică, cu scopul de a conecta Europa Centrală și de Nord cu Caucazul de Sud și Asia Centrală, inclusiv cu posibilitatea de extindere spre Asia-Pacific. Cu toate acestea, într-o lume post-pandemie în care discutăm despre o mai mare atenție asupra continentului asiatic, este necesară exploatarea eficientă a potențialului de cooperare dintre România, ca partener european la Marea Neagră, și Asia Centrală, regiune cu o dinamică demografică favorabilă, precum și cu potențial comercial și de securitate important pentru Uniunea Europeană și NATO.

Asia Centrală pe agenda europeană: retorică și securitate

Prin extinderea din 2007, Uniunea Europeană a marcat câteva aspecte simbolice în evoluția sa politică. Pe de o parte, prin aderarea României și Bulgariei, UE încheia marele val de extinderi cu state post-comuniste generat de căderea Zidului Berlinului și schimbările politice, economice și sociale ce au urmat acestuia. Pe de altă parte, UE a trasat o graniță estică politică și geografică relativ stabilă, pe care nu a fost dispusă să o modifice formal, în ciuda unor inițiative care ar fi putut oferi speranțe de candidatură partenerilor. Mai mult decât atât, această mutare a graniței estice a Uniunii a adus-o mai aproape de inima spațiului post-sovietic și, nemaifiind preocupată în primul rând de extindere sau de stabilizarea Balcanilor de Vest, UE a început să devină mai proactivă și mai vocală în acest spațiu.

În prima jumătate a anului 2007, Președinția rotativă a Consiliului UE era deținută de Germania, care și-a stabilit în context o agendă de politică externă concentrată pe lansarea unei Neue Ostpolitik (Noua Politică față de Est), aluzie la schimbarea de paradigmă față de statele din blocul comunist, promovată de cancelarul Willy Brandt în anii ’70. Printre alte obiective subsumate acestei politici, Germania a promovat într-un ritm accelerat adoptarea unei Strategii a Uniunii Europene pentru Asia Centrală, motivată fiind în primul rând de problemele regionale de securitate, având în vedere războiul din Afganistan, precum și de interesul UE pentru diversificarea surselor de energie, ca urmare a tensiunilor ruso-ucrainene din 2006. Practic însă, promovarea Strategiei pe agenda europeană a reprezentat o modalitate pentru Germania de a aduce Uniunea Europeană mai aproape de o zonă de interes pentru politica sa externă și cu potențial economic și energetic important, inclusiv în contextul apropierii geografice post-extindere.

Implementarea acestei Strategii a scos la iveală dificultatea pe care UE o întâmpină în menținerea prezenței în regiune, având în vedere arhitectura complicată și pe alocuri fragmentată a politicii externe de la nivel european. În ciuda faptului că UE este unul dintre principalii donatori și parteneri economici, vizibilitatea sa în regiune este relativ scăzută și, în ciuda tonului relativ optimist al celor patru Rapoarte de Progres asupra implementării Strategiei (2008, 2010, 2012 și 2015), rezultatele proiectelor sunt limitate de concentrarea pe proiecte sistemice, mediate de instituțiile naționale locale, finanțate prin asistență bugetară directă. Cauza principală a acestei influențe modeste este determinată de asumarea unui număr prea mare de obiective generale, în timp ce mijloacele de implementare sunt reduse, mai ales la nivelul resurselor umane și financiare alocate pe teren. Mai mult decât atât, la nivelul publicului larg proiectele europene sunt invizibile comparativ cu proiectele cu impact social direct, implementate de unele state membre, în special Germania și Franța.

De asemenea, Uniunea Europeană a fost criticată pentru faptul că, deși aspectele privind drepturile omului și statul de drept reprezintă un element politic asociat cu agenda normativă europeană atât la nivel intern, cât și în relația cu Asia Centrală, în impactul propriu-zis și în definirea măsurilor adoptate împotriva abuzurilor, interesele de securitate au jucat un rol mai important, după cum a demonstrat foarte puternic evoluția relațiilor UE-Uzbekistan după represiunea violentă din Andijan, din 2005. Pe de altă parte, plasarea Asiei Centrale la intersecția intereselor de securitate și economice a unor actori precum China sau Rusia, precum și caracterul personal al politicii externe al statelor din regiune au făcut ca UE să își calculeze mai atent bătăliile pentru a nu pierde puținul teren câștigat de-a lungul timpului.

Asia Centrală și pandemia de Covid-19: restricții, abuzuri și ajutoare umanitare

Deși o parte dintre țările din Asia Centrală au graniță directă cu China, primele cazuri de infectare cu Covid-19 au fost detectate în Kârgâzstan, Kazahstan și Uzbekistan în a doua jumătate a lunii martie 2020, fiind cazuri de import în rândul cetățenilor întorși din Europa sau care făcuseră un pelerinaj (hajj) la Mecca, în Arabia Saudită. Măsurile adoptate pentru contracararea răspândirii virusului au fost destul de rapide, mai ales că sistemele politice din aceste țări sunt în continuare (destul de) centralizate. Astfel au fost introduse restricții de tipul stării de alertă la nivel național și stării de urgență fie la nivel național, fie la nivelul orașelor mai puternic afectate. Concret, au fost introduse reglementări prin care s-au limitat drastic activitățile economice, au fost introduse interdicții de părăsire a domiciliului pe timpul nopții și restricții de circulație în timpul zilei, cu excepția urgențelor medicale și a cumpărăturilor.

În luna mai, toate cele trei țări au început să introducă măsuri de relaxare, menite să sprijine sectoarele economice puternic afectate de carantină. Costul acestor relaxări a fost o nouă creștere semnificativă a cazurilor de infectare cu Covid-19 și o supraaglomerare a sistemelor medicale. Nici efectele propagandistice nu au lipsit atunci când au fost raportate numeroase cazuri de pneumonie care, din cauza insuficienței testelor, nu au putut fi depistate ca fiind cauzate de virusul Sars-Cov2, și au generat panică în rândul populației, după ce Ambasada Chinei în Kazahstan a avertizat cu privire la o epidemie de pneumonie mai periculoasă decât infecția cu Covid-19. Având în vedere situația, Kazahstan și Kârgâzstan au început să introducă în numărătoarea cazurilor de infectări cu Covid-19 și aceste cazuri de pneumonie, ceea ce a condus la statistici alarmante, semnalate inclusiv în presa internațională, iar Kazahstan și Uzbekistan au reintrodus măsuri de carantină începând din iulie până în august, acestea fiind prelungite și adaptate periodic. Observatorii din domeniul drepturilor omului au semnalat însă că aceste măsuri restrictive, deși utile pentru prevenirea răspândirii virusului în prima etapă, au fost folosite de autorități pentru a limita și mai mult accesul jurnaliștilor la surse, precum și pentru a sancționa drastic persoanele care au criticat guvernele pentru modul în care au gestionat criza. De asemenea, tendința globală de creștere a cazurilor de violență domestică în perioada pandemiei a fost înregistrată și în cazul țărilor din Asia Centrală, pe fondul unor societăți tradiționaliste care se confruntau și anterior cu probleme majore în ceea ce privește drepturile femeilor.

O situație specială a fost în Tadjikistan, care a confirmat primele cazuri de Covid-19 abia la sfârșitul lunii aprilie, președintele Emomali Rahmon preferând să sărbătorească Nowruz (Anul Nou) pe un stadion plin în regiunea de nord a țării, Khujand, să se folosească de ajutoarele umanitare trimise de organizațiile internaționale pentru a-și spăla imaginea într-o campanie de PR și să atragă atenția la nivel internațional cu singurul campionat național de fotbal încă în desfășurare la acel moment. Presiunile interne și externe au făcut ca primele cazuri să fie confirmate, însă dimensiunea reală a infectărilor a fost în continuare contestată de criticii interni, care au continuat să efectueze măsurători alternative și să documenteze lipsurile din sistemul de sănătate. Alături de Kârgâzstan, Tadjikistan este una dintre cele mai afectate țări din punct de vedere economic, deoarece o mare parte din migranții care lucrau în Rusia și care asigurau peste 40% din PIB, și-au pierdut locurile de muncă sau lucrează doar pentru a-și asigura supraviețuirea în străinătate.

În clubul ”select” al țărilor care nu au confirmat nici un caz de infectare cu Covid-19 a rămas și Turkmenistan, care a permis abia în luna iulie o vizită a unei delegații a Organizației Mondiale a Sănătății, în urma căreia au fost introduse câteva reglementări la nivel național pentru protecția împotriva virusului, cum ar fi obligativitatea purtării măștii, închiderea restaurantelor și dezinfecții periodice. Într-o conferință de presă comună a autorităților turkmene și reprezentanților OMS, aceștia au anunțat că Turkmenistan va acționa ”ca și cum virusul este deja în țară”, deși oficial nu există nici un caz. Rapoartele neoficiale arată însă o situație mult mai dramatică, virusul făcând deja victime în rândul populației, cadrelor medicale, dar posibil și al diplomaților.

Deși gestionată diferit, pandemia de Covid-19 a scos la iveală din nou lipsurile din sistemele medicale din Asia Centrală, afectate și ele de braindrain-ul medicilor în Rusia, unde sunt mai bine plătiți, precum și de lipsa investițiilor în educația de specialitate și în echipamente, în ciuda asistenței financiare din partea donatorilor internaționali (desigur, se poate discuta aici inclusiv despre modul în care sunt alocate aceste fonduri pe obiective identificate în funcție de agenda donatorului și mai puțin bazate pe nevoi locale și problemele de transparență și responsabilitate ale beneficiarilor). Mai mult decât atât, cea mai mare rată de infectare la nivel global a personalului medical s-a înregistrat tot în Asia Centrală, dovadă a insuficienței echipamentelor de protecție și a măsurilor de siguranță. Pe lângă criza sanitară, aceste țări au fost afectate și de furtuni și inundații care au distrus locuințe și au produs pagube materiale semnificative, punând în pericol inclusiv securitatea alimentară a populației mai ales în cazul locuitorilor din Turkmenistan. Reducerea producției din China a condus la scăderea nevoii de importuri de petrol și gaz din Kazahstan și Turkmenistan, ambele afectate totodată și de scăderea prețului petrolului.

În ciuda dificultăților interne în ceea ce privește gestionarea pandemiei însă, la nivel regional Uzbekistan s-a remarcat nu numai prin consultările periodice cu vecinii săi în privința efectelor virusului în planurile economic și sanitar, ci și prin sprijinul umanitar acordat tuturor vecinilor, atât sub forma ajutoarelor alimentare, cât și prin echipamente medicale. Fără a se limita la Asia Centrală, președintele Mirziyoyev a profitat de oportunitatea politică oferită de pandemie și a trimis ajutoare și altor țări, printre care Azerbaidjan, China, Ungaria (prin Consiliul Statelor Turcice), Iran sau Rusia.

De cealaltă parte, în Europa Centrală, Ungaria s-a remarcat în ultima perioadă prin dinamismul relațiilor cu Asia Centrală. Devenită în 2018 observator la Consiliul Statelor Turcice, Ungaria a devenit unul dintre partenerii politici și economici principali din Europa ai statelor din Asia Centrală. În luna iulie, ministrul de externe și al comerțului de la Budapesta, Péter Szijjártó, a efectuat o vizită de lucru la Tașkent și Bișkek, ocazie cu care Ungaria a donat 20 de ventilatoare spitalelor din Kârgâzstan. Polonia a trimis la rândul său o echipă de medici din Polonia au oferit asistență și echipamente medicale în Tadjikistan și Kârgâzstan.

În loc de concluzie: Ce poate face România?

Pandemia de Covid-19 a demonstrat tuturor că rezultatele nu se pot obține fără cooperare. Chiar și în izolare într-o perioadă de criză și cu o concentrare mai mare asupra politicii interne, statele au datoria de a explora în continuare oportunități de a-și demonstra disponibilitatea de cooperare. Deși mulți analiști analizează în continuare Asia Centrală prin lupa ”marelui joc”, statele din regiune sunt mai predispuse să coopereze cu actorii care nu le privesc doar prin prisma propriilor interese și le percep ca agenți independenți. Tocmai de aceea, în ultimii ani, Uniunea Europeană a câștigat teren ca partener onest, în ciuda agendei normative pe care o susține. Pe de altă parte, statele din regiune sunt din ce în ce mai conștiente de potențialul economic, politic și geografic pe care îl au, astfel că nu mai vor să fie doar obiectul unor politici de asistență, ci vor să fie parteneri egali în definirea obiectivelor de cooperare.

Problemele cu care s-au confruntat statele din Asia Centrală au provenit dintr-o capacitate instituțională scăzută, cauzată de investiții puține sau chiar absente, mediate de corupția masivă și politici concentrate pe domenii cu randament economic ridicat, astfel încât să poată susține elitele politice. Reforma sistemelor de sănătate a fost promovată și susținută în primul rând prin asistența internațională, Germania remarcându-se ca partenerul european cu cele mai mari investiții în sistemele sanitare.

În contextul geopolitic actual, România nu are capacitatea de a rivaliza cu proiectele de infrastructură lansate de China în cadrul Belt and Road Initiative și nici cu garanțiile de securitate sau piața economică a Federației Ruse, după cum nici Uniunea Europeană nu are încă ancorajul necesar pentru a reprezenta o alternativă viabilă la aceste parteneriate. Pe de altă parte, România reprezintă o poarte de intrare spre Europa prin Marea Neagră și Marea Caspică pentru economiile Asiei Centrale, având în vedere și relațiile de parteneriat strategic cu Azerbaidjan, ca rută de legătură cu regiunea. Din punct de vedere politic, România are capacitatea de a reprezenta un partener stabil și angajat, cu avantajul apartenenței la Uniunea Europeană și NATO. Experiența reformelor și a schimbărilor socio-economice din România prezintă avantajul încercărilor și nu al rețetelor de succes promovate de Occident, care dau iluzia superiorității și sunt privite cu scepticism. Experiențele comune, precum și legăturile istorice și culturale pot favoriza o politică mai angajată pe plan cultural și educațional între România și Asia Centrală.

La nivel retoric, toate aceste elemente sunt cunoscute elitei politice de la București, dovadă fiind organizarea în perioada Președinției la Consiliul UE a unei conferințe la nivel înalt în perspectiva adoptării noii Strategii a UE pentru Asia Centrală, precum și contactele politice în domeniul educației, managementului apelor, energiei și transporturilor din ultimii ani. Cu toate acestea, rezultatele concrete ale intențiilor politice se lasă așteptate. Pe de o parte, poate fi vorba de o percepție de inegalitate a parteneriatului propus de România cu țările din regiune, marcat prin propuneri de tipul ”transferului de bune practici” sau a accentului pus preponderent pe nevoia României de resurse energetice. Pe de altă parte, este vorba și de dificultăți logistice de conectare între România și Asia Centrală, din cauza factorilor geopolitici regionali, aceștia contribuind totodată și la o oarecare neîncredere și insuficientă cunoaștere între parteneri.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro