Breviar de mai: buget, infrastructura, competitivitate

Guvernatorul BNR a readus in discutie o tema mai veche: modul in care se utilizeaza veniturile din privatizari. S-a evocat si constituirea unui fond special.

Nu numai presiunile curente, dar mai ales cele viitoare (vezi anul 2007) impun ca acesti bani sa finanteze numai investitii publice, cu precadere dezvoltarea infrastructurii. Nevoile in materie de infrastructura sunt foarte mari (si furia apelor/inundatiile a dovedit-o). In acelasi timp, datoria publica este mica (in jur de 26% din PIB).

Aceasta situatie ar permite statului ca, alaturi de veniturile din privatizare, asistenta financiara de la UE, sa recurga la imprumuturi pe termen lung pentru a realiza proiecte majore. S-ar evita astfel varfuri de plata din resursele proprii in ani critici, in timp ce resursele mobilizabile anual pentru realizarea de bunuri publice ar fi la nivelul necesar.

Totodata, deficitul bugetar in anii critici ar fi mentinut intre limite rezonabile, desi el ar creste, alte conditii fiind neschimbate, in ani subsecventi. Intervine aici o problema de gestionare a datoriei publice.

S-ar putea astfel constitui un fond special administrat de o „Corporatie Financiara pentru Dezvoltare”(CFD), care sa se ocupe de proiecte de infrastructura pe baza unor analize serioase si in afara imixtiunilor politice neavenite. In UE exista, sau au existat, institutii financiare nationale de acest tip (in Germania, Kredit fuer Wiederaufbau/KfW; in Franta, Credit National etc.).

CFD ar utiliza si formula parteneriatului public privat (PPP) prin organizarea de licitatii si examinarea responsabila a costurilor pentru bugetul public (ceea ce s-a intamplat cu o serie de incredintari directe pentru modernizarea de drumuri este inacceptabil ca procedura si atitudine fata de banul public!).

Trebuie spus ca o restrictie in mobilizarea de resurse suplimentare pentru finantarea proiectelor de infrastructura este legata de dinamica cererii interne – pentru a tine sub control inflatia si deficitele externe. Dar o rezolvare poate fi gasita in aceasta privinta.

Discutia si solutia privind abonamentul la plata facturii de gaze trebuie sa tina cont de cateva elemente esentiale. Privatizarea distributiei trebuie sa conduca la eficienta superioara, adica costuri de realizare a serviciului mai mici si preturi la consumator acceptabile.

Distributia de gaze este, in buna masura, un monopol (chiar daca vorbim de o piata tot mai libera) si reclama o reglementare eficace din partea statului (a ANRGN). Distribuitorii privati au temei sa pretinda sa-si amortizeze investitiile, dar trebuie opriti in a extrage rente necuvenite (exista in lume multe exemple in acest sens).

Rata de amortizare a investitiei trebuie sa tina cont de situatia economiei romanesti si puterea medie de consum in tara; trebuie avuta in vedere si aprecierea leului fata de euro pe termen mai lung. Ideea abonamentului nu este rea, depinde insa cum se aplica. Are sens sa se imagineze o schema care sa repartizeze povara facturii pentru consumator pe intregul an.

Dar aceasta repartizare nu trebuie facuta in mod arbitrar, fara sa tina cont de consumul efectiv. Este de neinteles de ce intelegerea cu firmele straine nu a fost facuta publica din timp. Este de vazut cum si ce s-a negociat cu Gas de France si Ruhrgaz. ANRGN are o bila neagra mare!

La Bruxelles se negociaza intens bugetul Uniunii. Controversa care opune tarile net donatoare celor net beneficiare priveste atat constructia bugetului, cat si dimensiunea sa. Unii vor mai mult pentru stimularea domeniilor de varf (cercetare), altii doresc sa nu se diminueze ajutorul regional.

Bulgaria si Romania sunt direct interesate de aceasta disputa, intrucat se are in vedere o redimensionare a asistentei pentru perioada 2007 – 2013, inclusiv a asistentei pentru agricultori. Morala este dubla: discutiile privind constructia bugetului Uniunii pot deveni tot mai aprinse pe fondul dificultatilor bugetare mari din unele tari donatoare (Germania, Franta etc.).

Daca nu vom dovedi o capacitate ridicata de absorbtie a fondurilor europene nu vom avea atuuri solide in a ne argumenta pozitia, apara interesele la runde viitoare de negocire – cand vom fi implicati in mod direct.

Competitivitatea preocupa toate tarile europene, chiar si pe cele cu rezultate bune. Conceptul este destul de „alunecos”; in plus, trebuie judecat in dinamica. Daca Agenda Lisabona incearca un diagnostic la nivelul Uniunii, problemele cu care se confrunta unele tari membre sunt deosebit de presante.

De pilda, guvernul de la Roma este tot mai ingrijorat de dinamica PIB-ului, de indatorarea publica, de ce fac intreprinderile autohtone in materie de productivitate, investitii etc. din perspectiva competitiei internationale.

Problemele din sistemul educational, alocarea slaba de fonduri pentru R&D, insuficienta crestere a gradului de prelucrare a produselor sunt teme pentru agenda publica din Italia. Se aminteste in acest context ca intrarea in Euroland nu permite Italiei folosirea cursului de schimb ca modalitate de a sprijini exporturile.

Romania are ca principal partener comercial Italia; firme italiene opereaza activ in Romania, de unde exporta masiv. Mutatis mutandis, problemele Italiei au implicatii si pentru economia noastra. Din experienta Italiei, ca si a altor tari din UE, se pot extrage lectii majore.

Atentie deci la bazele cresterii competitivitatii la nivel de intreprindere si la nivelul economiei in ansamblu! Competitivitatea trebuie sa fie o grija permanenta!