Caderea Monei Musca (de Alina Mungiu-Pippidi)

Caderea Monei Musca nu a fost chiar asa o supriza pentru mine. Am fost aliata doamnei Musca in multe batalii, din care Romania s-a ales cu lucruri bune, societatea civila cu constiinta datoriei implinite, iar doamna Musca Mona cu o frumoasa imagine publica si cariera politica. Am considerat intotdeauna ca tirgul e echitabil.

Oamenii politici au nevoie de o agenda, una care sa placa publicului, si daca nu o au si o cauta la societatea civila e foarte bine. Prosti sint oamenii politici, care, spre deosebire de Mona Musca, nu au inteles mai devreme acest lucru avantajos.

Chiar si in acest vag contract, nesemnat intre societatea civila si doamna Musca aparusera unele fisuri de ceva vreme incoace. Doamna Musca imbratisa toate cauzele bune, dar deseori prin proiecte slabe.

Amintesc din aceasta serie legea de organizare si functionare a televiziunii (cu dl Marton Arpad, si el un campion al legilor proaste), proiectul Legii liberului acces (cea adoptata finalmente e mult mai buna decit cea sustinuta de dna Musca, care ar fi ajuns neimplementata, ca legea albaneza), legea 1% privind finantarea ONGurilor (un calcul rapid arata ca la impozitul de 16% si venitul mediu

romanesc costul administrativ al legii depasea cu mult profiturile cele mai optimiste, in realitate cu totul mizerabile, obtinute de ONGuri.

Mai bine banii platiti functionarilor de la fisc care fac in ore suplimentare hirtiile s-ar fi dat direct ONGurilor, printr-un fond special).

Culmea a fost atinsa in propunerea de marire a pensiilor din campanie, in contrapartida celei lansate de Mircea Geoana, pe care o evaluare minima ar fi relevat-o ca populista, necesitind citeva milioane de salariati in plus pentru a putea fi pusa in aplicare.

Ne-am certat in public in 2005, exact pe tema daca are sens sau nu sa schimbam legi acolo unde nu e dovedit efectul pozitiv, doar pentru ca da bine la public si TV.

Nu din intentii rele, cred, sustinea Mona Musca asemenea proiecte, ci pentru ca de la o vreme incoace ambitia ei devenise mai mare decat capacitatea. Undeva pe parcurs Monei Musca a incetat sa ii mai pese de efectul final al actelor ei, preocuparea dominanta devenind cea pentru propriul capital de imagine.

Au mai fost si alte semne de nerabdare ambitioasa. Nu mi-a venit sa cred in iulie 2004 cind Mona Musca l-a atacat seara pe Calin Popescu Tariceanu ca vorbeste de alegeri anticipate cind tara e sub ape, ca a doua zi sa plece din guvern pentru ca dl Tariceanu nu si-a tinut cuvintul sa provoace alegerile anticipate.

Sau cind s-a repezit sa semneze pentru retragerea trupelor din Irak, sau a spus ca-i taie banii lui Sergiu Nicolaescu si de fapt nu i-a taiat.

Retrospectiv, toate acestea sint imperfectiuni, care pot parea palide pe linga lucrurile bune facute de Mona Musca, mai ales pozitia ei in partid, dintotdeauna contra grupului Catarama, sau consecventa cu care se batea pentru proiectele ei, sau facea campanie electorala.

Personal, am cunoscut-o pe Mona Musca in 1998 intr-un moment nefast, in care mi-a justificat o intelegere cu Romania Mare. Ambiguitatea morala a oamenilor nostri politici nu e o noutate pentru mine.

Mai halucinant este ca Mona l-a carat pe Mircea Ionescu Quintus, mai tirziu dovedit informator, la emisiunea organizata de mine la TVR in 1998 pentru a pune presiune asupra Parlamentului ca sa incredinteze arhivele CNSAS.

Dl Quintus a venit, cuminte, a adormit de vreo trei ori in cursul emisiunii, iar cind s-a trezit ne-a explicat foarte coerent ca din motive de siguranta nationala arhivele trebuie sa ramina la SRI. Vedem acum la ce siguranta se gindea.

Oamenii acestia joaca mai tare decit ne duce pe noi imaginatia. Mona a sprijinit constant in TVR diversi securisti si echivalenti de acolo, chiar dupa 2004 (Paul Soloc e un exemplu), argumentind ca e mai usor de lucrat cu asemenea oameni.

In noiembrie 2004 puneam toate astea, cite stiam atunci, pe seama necesitatii de a aparea la televizor, intr-o perioada cind opozitia era foarte urgisita. Asa ca am dat numele ei la Reuters si Herald Tribune ca persoana care merita sa fie prim ministru. Dupa o campanie in care nu se vazuse mai nimeni la liberali, ea chiar parea sa merite.

Dar uite ca nu merita. Nu fiindca a scris 16 rapoarte amarite despre studenti straini, ci pentru pacatul nesinceritatii fata de aliati si prieteni.

Fiind studenta intr-o facultate cu multi studenti straini pe atunci, stiu ca si profesorii, si colegii de camin, erau frecati din greu de Securitate ca sa raporteze asupra colegilor lor palestinieni sau israelieni, dar nu am auzit ca unul care a refuzat sa semneze angajamente cind venea securistul de camin sau de institut sa fie avut vreun necaz.

Mona trebuia sa explice aceste circumstante cind s-a inscris in Alianta Civica. Nu sa aflam azi, dupa ce a fost principalul initiator al legii lustratiei, o lege pe care ziua visez sa o vad in practica, iar noaptea imi da cosmaruri.

Sustin din toata inima acest proiect al Societatii Timisoara, dar, cum am mai spus si scris, e greu de acceptat ca definitia justitiei este tratarea oamenilor pe categorii, fara o raspundere individuala clar delimitata.

Mona, insa, nu a avut asemenea ezitari cind a introdus proiectul in circuit. Si acum a cazut chiar ea in categoria respectiva si ne cere sa o judecam individual.

Ziaristilor care ma intreaba daca ea va supravietui acestei crize nu le pot spune decit ca daca un om politic care si-a facut platforma din onestitate si franchete suprevietuieste unei asemenea dovezi de nesinceritate (ca politie politica nu e, din dovezile actuale) atunci viata noastra politica nu va fi mai buna.

Dar cind ma gindesc cu ce oameni si idealuri a inceput Alianta Civica, din care azi mai avem in politica doar pe Mona Musca si Crin Antonescu imi spun ca logica suprevietuirii in politica noastra e oricum, numai morala nu.