Ce face un chirurg roman atunci cand se inchide spitalul in care lucreaza?
Se lupta cu birocratia. Se lupta cu politicienii. Pierde. Priveste nedumerit in jur, incercand sa inteleaga unde a gresit. De ce autoritatile romane falimenteaza, prin subfinantare, un spital a carui singura vina este pozitionarea suculenta pentru dezvoltatorii imobiliari de pe litoral? De ce nu mai poate opera in spitalul in care a lucrat in ultimul deceniu?
Ca medic, el nu a gresit cu ceva. Ca barbat, poate: ca nu a plecat la timpul potrivit din Romania. Aceasta este povestea ortopedului Toma Cucu, chirurgul care nu mai poate opera pentru ca s-a inchis spitalul.
Dr. Toma Cucu este chirurg in sectia de ortopedie a Spitalului de Ortopedie si Traumatologie din Eforie Sud. Acest spital a fost desfiintat pe 26 iunie 2013, devenind sectie exterioara a Spitalului Judetean din Constanta. La o luna dupa desfiintare, activitatea chirurgicala a fost sistata, pentru ca autorizatia sanitara de functionare a expirat.
Aflat, din 2010, in administrarea Consiliului Judetean Constanta, bugetul primit de la stat de Spitalul Eforie Sud in 2012 a fost de 1,1 milioane Euro. Cu aceasta suma este imposibila mentinerea functionarii normale a unui spital. Chirurgii nu mai pot opera acolo si, din motive birocratice, nici in alte spitale din zona. Asta desi autoritatile romane deplang plecarea medicilor din tara.
ADMITERE LA MEDICINA COMUNISTA
dr. Toma Cucu: “Tatal meu a fost tot medic, asistent universitar la catedra de Psihiatrie. In anumite directii a fost un de deschizator de drumuri, a scris si cateva carti, motiv pentru care a intrat in conflict cu regimul comunist. Secretarul de partid al Medicinei, cel care practic organiza admiterea la Facultate, a incercat oarecum sa se razbune pe tatal meu. Cu un an inainte de mine, fratele meu a dat si el la Medicina. Dar a fost atat de bun incat a intrat in primii zece si nu au avut ce-i face. Eu am luat o nota mai mica, dar care imi asigura totusi intrarea la Medicina.
Am fost asadar admis dar, dupa 2-3 saptamani, s-a afisat la avizierul Facultatii un anunt cum ca unei anume persoane – imi amintesc si acum numele – i s-a admis o contestatie si ca trebuie dat cineva afara ca sa intre ea. Eu am fost cel dat afara, desi s-a facut o ilegalitate: la cei cu aceeasi medie, intotdeauna materia de departajare era fizica, si eu la fizica aveam nota cea mai mare. Au schimbat si regula asta si m-au dat afara. Am avut atunci o luna de calvar: eram fericit ca luasem si, deodata, s-a rupt lumea pentru mine. A fost o nedreptate.
Tatal meu nu s-a lasat insa si a a fost destul de vocal, mai vocal decat iti permiteau vremurile. Cineva ne-a sfatuit sa fotografiem listele de admitere si, datorita unor interventii la nivel inalt, dupa vreo luna am fost readmis. Asta a fost experienta mea cu admiterea la Medicina. Iar tata, desi avea doua licente si publicase mai multe carti, a iesit la pensie tot asistent universitar.
De cand am deschis ochii si mi-am pus problema ce meserie sa fac, medicina am vrut sa fac. Nu pot sa-mi explic de ce. Acesta e destinul meu. In luna in care credeam ca am fost respins la examenul de admitere, tata a incercat sa ma convinga sa dau la alta facultate. Dar i-am spus ca nu, orice ar fi eu merg la Medicina.
“DIRECTORUL M-A SFATUIT SA NU MA PREZINT LA EXAMEN”
Ca medic stagiar si, ulterior, secundar, am lucrat la spitalul Sf. Ioan din Bucuresti, alaturi de doctorul Filipescu, o somitate in domeniul artroscopiei chirurgicale, domeniu in care am avut sansa sa ma pregatesc. In momentul in care a inceput primele interventii de acest tip la noi din tara, eu eram primul lui secundar si, practic, am participat la toata dezvoltarea disciplinei artroscopice in Romania. Dotarile erau proaste dar cu ajutorul unei fundatii s-a achizitionat aparatura necesara si evolutia a fost foarte frumoasa. In momentul in care eu am ajuns la spitalul de ortopedie din Eforie Sud stiam artroscopie foarte, foarte bine si cred ca fost sansa mea sa dezvolt aceasta tehnica si acolo.
Cand am terminat specialitatea de ortopedie, eram intr-o situatie destul de delicata: aveam un copil de un an si jumatate si, bucurestean fiind, am fost obligat de imprejurari sa dau concursul de medic specialist pentru o lista de posturi din afara Bucurestiului. Era concursul celor care nu reusisera sa-si “aranjeze” ceva in Bucuresti. Eu am ales Eforie dar, intre timp, aparuse un concurs pentru un post la spitalul de la Foisorul de Foc din Bucuresti. M-am inscris si eu, nu aveam nimic de pierdut, alaturi de persoana pentru care fusese scos postul. Abia incepeam sa iau viata in piept, eram inca naiv.
Si directorul de atunci al spitalului m-a chemat la un interviu. Mi-a spus asa: “Cum de v-ati inscris la acest post? Ca noi avem specialistul nostru, dorim continuitate. Ce stiti dumneavoastra sa faceti?” Si i-am spus ca am lucrat multi ani cu dr. Doru Filipescu si ca stiu proceduri pe care concurentul meu nu le cunoaste. Dar nu a contat si acel director m-a sfatuit sa nu ma prezint la examen. Desi platisem deja taxa de inscriere, m-am retras: imi era frica sa nu imi faca mai mult rau daca ma prezint.
De ce nu am plecat din Romania? Sincer vorbind m-am temut ca nu voi reusi sa ma acomodez: limba, banii pentru examene (pe atunci nu se pleca atat de usor ca astazi), trebuia sa o iau cu totul de la inceput. Ulterior au intervenit argumente legate de parintii mei, pe care nu am vrut sa-i las singuri. Si, nu ascund, a fost implicata si o doza de orgoliu: orgoliul de a incerca sa razbat in tara mea, la mine acasa.
E un mit ca medicina romaneasca este foarte buna. Cum suntem cu autostrazile fata de Germania, asa suntem cu medicina fata de Olanda. Tocmai m-am intors de la un curs de acolo si spun asta desi sunt chirurg in Romania si nu as avea nici un interes sa recunosc asa ceva. Dar e adevarul.”
VOIEVOZII DE CARE NU TE POTI ATINGE
“In breasla medicala invidia profesionala e raspandita cum e aerul si apa. Este una dintre cauzele pentru care sistemul nostru medical este atat de jos. Promovarile nu se fac de obicei in functie de valoare, ci prin nepotism si prin relatii. Nu vreau sa intru in conflict cu nimeni, dar nu putem nega la nesfarsit realitatea. Pentru ca e nociva. Aproape au disparut profesorii cum erau pe vremuri, atunci cand, de exemplu, chirurgul Dinu Antonescu era o personalitate de necontestat si avea o alura de profesor. Din pacate, nepotismul nu e prezent doar in breasla medicala. La romani, nepotismul, fentarea legii, incercarea de a ajunge pe o pozitie desi nu o meriti, tine de experienta noastra ca popor: la noi nu e avantajos sa respecti legea. E avantajos sa o incalci.
Cand am ajuns la spitalul din Eforie Sud am facut un imprumut si, cu ajutorul socrului meu, mi-am cumparat singur echipamentul necesar pentru artroscopie. A fost un act de inconstienta caci nici nu aveam un apartament in Constanta. Am locuit intr-o locuinta de serviciu. Nu stiu daca as mai proceda la fel acum. De-a lungul anilor am mai achizitionat echipament din banii mei, caci la spitalul din Eforie nu aveau aproape nimic cand am ajuns eu acolo. Dar eram singurul din intreaga regiune care practica astfel de operatii: aveam pacienti si de la Galati, si de la Braila. Asta in timp ce la Spitalul Judetean din Constanta aveau un aparat nou cu care nu lucra nimeni. Acel aparat a stat nefolosit 10 ani, acei ani in care eu imi cumparam echipamente din banii mei.
Amplasarea spitalului din Eforie Sud
Practica medicinii in Bucuresti este foarte diferita fata de cea din regiuni. In regiuni ne lovim, si nu doar in medicina, de un fenomen foarte grav: voievodizarea. Eu nu le mai spun baroni, caci baronii raspund totusi in fata cuiva. Voievozii sunt dumnezeii anumitor regiuni, ei dicteaza tot si au local o putere mai mare decat are prim-ministrul.
“CINE SPUNE CA VA FI USOR, MINTE”
Practic, sectia de Ortopedie de la Spitalul din Eforie este inchisa. Am primit o instiintare ca a expirat autorizatia de functionare a spitalului. Dar spitalul a fost preluat de cativa ani de autoritatile locale, timp in care ei nu au fost deloc preocupati de el. Si acum par mirati si zic ca a expirat autorizatia si ca e vina noastra. Vina noastra ca ce? Ca nu am putut sa investim, sa aducem suficienti bani de acasa ca sa modernizam un spital care este al statului?
Eu nu mai pot opera la Spitalul din Eforie, desi nu am gresit cu nimic, asa cum nu mai poate opera niciunul dintre colegii mei. Sunt complet bulversat si incerc sa-mi adun gandurile, sa vad ce se va intampla cu viitorul meu. Daca ma intrebati, acum, ce voi face, nu stiu ce sa raspund. Din pacate, m-au sunat multi pacienti care ar dori sa ajunga la mine, si ii aman. Efectiv, daca as avea o ruda pe care as vrea sa o operez eu, nu as putea face asta decat daca m-as duce la o clinica privata sa-i rog sa ma lase.
Deocamdata nu stiu ce voi face. Am fost cautat de cateva spitale din zona dar, din motive birocrate, nu se pot scoate posturi la spitalele respective. Nu vreau sa plec din regiunea asta, locuiesc deja de atatia ani aici si o mutare ar fi perceputa ca o schimbare negativa de catre familia mea. Dar am inceput sa iau in calcul, ca alternativa, si plecarea intr-o clinica din strainatate. Insa va fi foarte greu. Cine spune ca va fi usor, minte.
Sa regreti e cel mai rau lucru care se poate intampla. Atunci cand cineva regreta ca s-a nascut intr-o anumita tara, asta e practic o oglinda pentru administratorii acelei tari. Sincer sa fiu, as fi preferat sa ma nasc in America. Nu regret nicio clipa ca am ales medicina, tot asta as face, dar poate cu cateva mici modificari. Poate ca, imediat dupa Revolutie, m-as fi pregatit pentru a ma rupe de tara si a merge in alta parte, atunci cand inca eram tanar. Si atunci mi-as fi permis sa fac performanta in domeniul respectiv.”
Nota:„De profesie medic in Romania” esteo serie de articole HotNews.rocare descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor.Campania “de profesie medic in Romania” este initiata si sustinuta de Consiliul Investitorilor Straini.
INTERVIURILE HotNews.ro