Ce nu merge în asistența medicală din România ?
Dacă am pune această întrebare la întâmplare, unor oameni oarecare, probabil că primul lucru pe care l-ar invoca „românul obișnuit” ar fi corpuția din spitale și „sistemul” de șpăgi aferent. Doar că ar fi un argument mult prea generic pentru a da seama de cauzele profunde ale disfuncționalității sistemului de sănătate: corupția în sănătate nu este nici mai mare, nici mai mică decât în restul societății, așa că nu poate explica nimic specific doar sistemului public de sănătate. În plus, realitatea pare mult mai nuanțată decât reprezentarea socială socială dominantă a corupției în această privință: un sondaj CURS din 2018 despărțea apele: medicii se bucură de o încredere de 58% (69% conform unui sondaj Avangarde din 2019), în timp ce sistemul de sănătate întrunește satisfacția a doar 30% din cetățeni, gradul de mulțumire față de starea spitalelor este de 18%, în timp ce politica guvernului în domeniul sănătății întrunește doar 14%. Vorba din bătrâni spunea că peștele de la cap se împute… Altfel spus, neîncrederea vizează într-o mult mai mare măsură instituțiile statului, „sistemul sanitar”, decât medicii și asistentele, cei care sunt vizați de fapt atunci când vine vorba despre corupție. Pe scurt, dacă este adevărat că o corupție aleatore și puternic personalizată poate fi mortală la propriu și să genereze frică într-o mai mare măsură decât corupția din alte sectoare sociale, nu este însă adevărat că aceasta poate explica tarele fundamentale ale sistemului român de sănătate: trebuie mers dincolo de reflexul leneș de a da vina și a explica totul prin corupție.
Cum identifici însă „obiectiv” un „sistem nefuncțional” în general și cum ar trebui să „evaluăm” atunci sistemul românesc de sănătate publică?
Într-un mod contra-intuitiv poate, o asemenea evaluare nu ar trebui să se facă în primul rând „cantitativ”, ci „relațional”, adică nu pornind de la resursele umane și materiale, ci de la soliditatea și solidaritatea relațiilordintre serviciile sistemul. Într-un sistem funcțional se păstrează relațiileîntre componente, chiar dacă una sau alta dintre componente „cade în pană”: ea poate să fie reparată, poate fi readusă în funcțiune fără ca sistemul să fi fost afectat, fără ca acesta să se „gripeze”. Într-un sistem nefuncțional, relațiile sunt slabe sau se destramă, chiar dacă anumite componente s-ar putea să fie capabile să funcționeze relativ impecabil.
Să facem un experiment mental pentru ca lucrurile să fie mai clare.Imaginați-vă că, din nu știu ce motive, un multimilionar ar dota un spital oarecare din România, de orice specialitate, cu absolut tot ce are nevoie. Acesta va rămâne însă nefuncțional, căci este parte integrată într-un sistem nefuncțional: la doar o zi după deschidere, această unitate spitalicească dotată „ca în Occident” are toate șansele să intre în același tip de criză ca pretutindeni, căci se va pomeni că farmacia spitalului nu a fost aprovizionată din vreme cu cele necesare, că s-a terminat oxigenul, că nu mai are sânge, că la nivel național nu a fost specializat suficient personal pentru întreținerea echipamentelor sofisticate cu care tocmai a fost dotată și că, inexorabil, „a căzut sistemul”. Iar sistemele informatice, începând cu cel al cardurilor de sănătate, se vor strica mereu, așa, de la sine, și de cele mai multe ori în mod „misterios”. Motivul nu este niciodată tehnic, ci pur politic: dincolo de operativitate, informatizarea garantează acel minim de transparență și previzibilitate necesare unui sistem modern ca să înceapă să fie previzibil și controlabil. Previzibil și controlabil?! Dar acesta este coșmarul oricărui funcționar român! Drept care funcționarului român îi este mai frică de informatică decât ploșnițelor de insecticid. Da, un multimilionar ar putea „înzestra” o secție sau chiar un spital din România cu ce are nevoie, ar fi minunat și desigur că ar ajuta, chiar ar salva o mulțime de oameni; câteodată, o face și Statul, dar când are un interes politic stringent. Însă va rămâne tot o improvizație, iar sistemul ca atare va rămâne tot nefuncțional.
Sistemul public de sănătate din România este însă nefuncțional dintr-un motiv mult mai profund: pur și simpu… nu este un sistem: îi lipsesc pilonii de bază, structurali, ai unui „sistem”.
Ca să fie un sistem public, trebuie ca mai întâi de toate statul să investească în funcționarea lui – „să-i pese”, cum s-ar spune. Or, statului nu-i pasă și nu (se) investește: în termeni stricți de investiții, știm că suntem mereu pe ultimele locuri din EU; nu există o viziune și, în consecință o politică sanitară pe termen mediu și lung (lipsa unei Strategii Naționale în Sănătate); în lipsa unei viziuni asumate politic, nu există nici stabilitate (26 de miniștri în 27 de ani – îl așteptăm pe următorul… –, un număr mult mai mare de proiecte avortate și „schimbări ale schimbării” și, poate mai grav, instabilitatea politicilor de asigurare); lipsa conectivității între componentele „sistemului”, în primul rând subdezvoltarea și proasta calitate a rețelei informatice de suport, care nu are cum să „lege” componentele serviciilor medicale între ele; în lipsa acestor elemente structurale, sistemul medicilor de familie nu poate constitui nici el acea structură de bază a asistenței medicale la nivel național.
Aș adăuga la toate acestea lipsa inclusivității, o componentă care nu mai poate lipsi, sub o formă sau alta, din nici un sistem de sănătate modern. În România, ea lipsește cu desăvârșire și nu are nici măcar un nume. Este vorba despre un sistem de sănătate în care nu doar bolnavii fac obiectul îngrijirii, ci și toți cei care, într-un fel sau altul, au grijă de bolnavi, îi îngrijesc în afara spitalului, uneori ani și ani la rând. Câteodată ajung la capătul puterilor mult mai mult și mai repede decât cei pe care îi îngrijesc sau devin un soi de bolnavi de rangul doi. Fără ei, atât suferința cât și mortalitatea ar fi incomparabil mai mari. Din acest motiv, sistemele de sănătate actuale îi includ oficial și instituțional. Sistemul de sănătate românesc îi numește „aparținători”, nu pentru a-i ajuta în vreun fel, ci pentru a transfera înapoi o parte a sarcinilor și responsabilităților de îngrijire sistemului „tradițional”de rudenie: pentru mediul medical din România, inclusivitatea este un soi de tichie de mărgitar.
Sistemului de sănătate de la noi îi lipsesc, de fapt, cam toate elementele constitutive ale unui sistem. Chiar înainte de a evalua cât de „funcțional” este sistemul nostru de sănătate publică, trebuie să constatăm deci că, de fapt, nu avem un sistem de sănătate public.
Faptul că sănătatea, top trei al fricilor românilor, nu constituie nici măcar o miză electorală modesă, confirmă încă o dată faptul că politicului de fapt nu-i pasă de sănatate. Mai important, anecdotic, dar simptomatic, este faptul că primul care confirmă lipsa unui „sistem” sanitar este… Ministerul Sănătății. O face cu deplină seninătate doamna ministru Sorina Pintea atunci când emite următoarea afirmație publică: „Știu că există și medici cinstiți”. În limba română, sensul acestei fraze este următorul: știu că majoritatea subordonaților mei sunt necinstiți, dar recunosc că mai sunt și unii cinstiți. Așa stând lucrurile, gândirea managerială a doamnei ministru a găsit soluția potrivită: spionarea cadrelor medicale prin „pacienți sub acoperire”. „Continuăm programul, declara doamna Pintea în cadrul unei conferințe de presă care a avut loc în octombrie la Timișoara, avem 14 pacienţi misterioşi în programul Şpaga sub acoperire. Nu ştiu încă ce conţin rapoartele pe care ei le-au făcut, dar verifică mai multe aspecte, inclusiv curăţenia. Verifică modul de comportament al personalului, dar şi modul în care interacţionează pacienţii şi aparţinătorii cu personalul medical.” „Pacienți sub acoperire”, trimiși de stat să spioneze o categorie a populației țării? Pentru Dumnezeu, dar este definiția însăși a „turnătorului” din vechiul regim! Nimeni nu observă acest lucru, nu se revoltă nimeni? Un ministru cu întregul său corp de consilieri chiar nu sunt în stare să priceapă, la treizeci de ani după căderea comunismului, că reproduc cu încântare o parte a vechiului sistem? Îmi pare rău, dar îmi este greu să imaginez ceva mai abject.
Astfel, nu mai este vorba doar despre un sistem de sănătate nefuncțional, în care managementul sistemului este de-a dreptul opus sistemului pe care îl conduce (ceea ce exclude însăși ideea de „sistem”), ci de un sistem imoral: nu poți, pur și simplu nu se poate, moral și omenește, să stigmatizezi practic un întreg corp profesional. „Ne simțim neapreciați” – mărturisește, revoltată o doctoriță din Craiova. Pare un moft, dar știți cine decontează acest sentiment de nerecunoaștere? Noi cu toții, toți pacienții, căci relația dintre un medic care „se simte neapreciat”, un medic pus public sub semnul întrebării, va fi inevitabil una tristă, dezabuzată și, la limită, dezinteresată.
Dacă vrem să înțelegem cu adevărat cum funcționează îngrijirea medicală în România, trebuie să mergem însă și dincolo de sistemul public de sănătate și să privim nu doar sistemul privat de sănătate, cu oferta sa specifică, ci și lumea alternativă a inițiativelor asociative, care a început deja de câțiva ani să sprijine societatea împotriva statului. S-au coagulat, dezvoltat și răspândit în domeniul sanitar tot mai multe proiecte mici sau majore, inițiative care erau uneori greu de imaginat. În acest sens, doar Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe) a înregistrat oficial, din 2005 și până în prezent, 216 proiecte în domeniul sănătății. În 2018, Marele Premiu al Galei Societății Civile a fost acordat proiectului NOI FACEM UN SPITAL, inițiat și coordonat de Asociația Dăruiește Viață, pentru construirea primului spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică. Au participat, după posibilități, aproximativ 100000 de persoane și 1000 de firme. În același an, au mai fost înscrise la secția medicală 17 alte asociații cu proiectele lor, mari și mici. Proiectul Magic Home este probabil prima inițiativă reușită în domeniul inclusivității. Și exemplele nu se opresc aici.
INTERVIURILE HotNews.ro