Ce stă în spatele fricii de a avea copii și de ce doare atât de tare „gura lumii”?
A decide că nu-ți dorești copii este, fără doar și poate, o opțiune nepopulară. În spatele ei stau fie principii și priorități diferite de cele ale majorității, fie frici la fel de reale ca teama de înălțime ori de spații închise, de viitorul incert, de boală. După ce trec cu brio prin procesul de a-și analiza și valida opțiunea, cei care aleg o viață fără copii mai au un hop de trecut: gura lumii. Care cere explicații, face aluzii dureroase sau vine cu scenarii apocaliptice despre riscul de a-ți trăi bătrânețea singur, înconjurat eventual de pisici, fără să aibă cine să-ți aducă la pat proverbialul pahar cu apă.
Teama de a deveni părinte este frecventă și firească, însă, în cele mai multe cazuri, entuziasmul și dorința de a avea o familie „ca la carte” ajută cuplurile să o depășească ușor. Oamenii nu sunt însă la fel, nu au aceleași aspirații și nu își proiectează viața urmând neaparat șabloane și rețete. Impactul deciziei de a-ți trăi viața fără să ai copii poate fi unul profund și se răsfrânge atât asupra individului, cât și a relațiilor lui. Pentru cuplurile cu viziuni diferite asupra vieții de familie, decizia unuia de a nu avea copii poate duce la tensiuni, conflicte, separare. Și, nu în ultimul rând, în societățile în care a fi părinte este o normă, cei care evită acest statut se pot confrunta cu izolarea sau chiar ostracizarea în comunitătile din care fac parte.
„Nu am destulă nebunie să mă arunc cu capul înainte!”
Laurențiu are 40 de ani și este ceea ce numește societatea „un om realizat”. Are casa lui, un serviciu care îi aduce și bani și satisfacții profesionale, hobby-uri, iubită. Ceea ce nu are și știe că nu va avea vreodată este un copil. Deși e iubit de copiii prietenilor, și deși el însuși se simte bine în compania celor mici, respinge vehement ideea de a fi tată. „Este pur și simplu un lucru pe care nu mi-l doresc, un rol pe care nu vreau să mi-l asum, indiferent cât de multe bucurii spun unii și alții că mi-ar aduce. Să știi că o viață de om depinde de tine mi se pare ceva absolut copleșitor și simt că nu am destulă forță și energie ca să fac acest pas. Și nici destulă nebunie să mă arunc cu capul înainte în ideea că, așa cum se descurcă și alții, mă voi descurca și eu”, explică el.
INTERVIURILE HotNews.ro