​Charles Berlitz, CIA și Triunghiul Bermudelor

​Charles Berlitz, personajul despre care vom vorbi azi, ar fi rămas probabil în istorie ca un individ cu un creier ieșit din comun, care a reușit să învețe mai multe limbi străine decât știu unii să numească. Probabil că ar fi lăsat în urmă și niște cărți de profil, ca să știe toți cei interesați cum să ajungă la o așa performanță. Probabil. Dar, nu! Tipul și-a dat seama că oricum va intra în istorie, așa că a preferat să o facă doldora de bani.

La urma urmei, sincer, nici nu prea poți să îl acuzi de ceva. E plină lumea de învățați care trăiesc de pe o zi pe alta. Ei, ia să vedeți ce i-a dat ăstuia prin cap ca să devină milionar!

După cum spuneam, tipul pârâia de deștept ce era. Chiar era, că altfel nu îl racolau serviciile secrete americane. El venea dintr-o familie de lingviști cu tradiție, așa se face că pe la trei ani cică ar fi știut deja vreo trei limbi străine. Până pe la vârsta majoratului, mai băgase cinci, și asta la perfecție. De-a lungul vieții ar fi ajuns la impresionanta cifră de cel puțin 32 de limbi străine vorbite, de te și miri când mai avea timp să facă și altceva. În fine! Dacă a fost omul talentat, ce poți să îi reproșezi?

Capacitățile astea ale lui au constituit un motiv suficient de bun ca, la vârsta de 33 de ani, prin 1946, să fie racolat de CIA. Ce a făcut el acolo nu ne privește, și nici nu se spune, că de asta sunt servicii secrete. Cert este că prin perioada respectivă, adică prin anii `50, fără nicio legătură cu cele menționate până acum, un jurnalist american de cancan, E. W. Jones, lansa pe piață un termen tabloid, făcând referire, chipurile, la niște dispariții neexplicate de nave, submarine sau avioane.

Termenul nu a făcut prea mare vâlvă, dar i-a dat o idee fabuloasă personajului nostru. Așa a intrat pe felie Charles Berlitz. Individul s-a apucat să caute informații despre toate disparițiile de acolo și și-a dat seama destul de rapid că povestea jurnalistului scârțâia grav de tot. Așa că s-a gândit el ce s-a gândit, și a zis că nu o fi foc dacă mai bagă din burtă câteva zeci de cazuri, ca să îi iasă de o carte. Nu de alta, dar îl ardeau degetele să scrie și el pe o așa temă cu potențial. Intitulată ulterior chiar „Triunghiul Bermudelor”, cartea lui Berlitz fost lansată în 1974 și a avut un succes ceva de speriat.

A fost tradusă în peste 30 de limbi și vândută în zeci de milioane de exemplare. Și uite așa, a dus ea peste tot în lume termenul de Triunghi al Bermudelor, acolo unde E. W. Jones nici nu visase. Nici că se putea un moment mai bun să lansezi o așa carte, că tot deschisese Erich von Däniken piața cu extratereștrii lui antici.

Plăcintuța era așa mare că era loc pentru toată lumea, iar robinetul cu bani părea să curgă cu nemiluita. În plus, pentru CIA și pentru armata SUA pica numai bine, că nu mai stătea nimeni să îi întrebe de secretele lor militare. Cum să acoperi niște cazuri cu probleme? Iată cum! Cu niște gogomănii și niște conspirații de te doare mintea. A funcționat!

Acum, na, știți cum este, tot timpul apar și invidioșii pe succesul altuia. În cazul de față, Larry Kusche, un fost pilot. Omul s-a apucat și el să caute date și așa afla că Berlitz al nostru bătea câmpii grav. Mai precis, Kusche descoperea că multe dintre navele, avioanele și alte mijloace de locomoție care dispăruseră, chipurile, în Triunghi, nu existaseră niciodată în realitate.

Tot el venea și spunea că restul disparițiilor au avut loc, în cea mai mare parte, în timpul celui de al doilea Război Mondial, iar dispariția lor era secret militar, nicidecum mister extraterestru. Ce mai rămânea putea fi simplu explicat prin cauze naturale, absolut normale. Și apropo de explicat, Kusche chiar a publicat o carte în 1975, adică fix la un an după Berlitz, carte intitulată „Misterul Triunghiului Bermudelor – Rezolvat”.

Acum, știe tot norodul cum se întâmplă în cazuri de genul ăsta. Dacă i-ai luat omului misterul, supranaturalul, prostioarele în care el să creadă și de la care chiar să își creeze singur propriile scenarii, cu ce mai rămâne? Să se certe cu nevasta prin casă și să fugărească pisica? Nu se face așa ceva. Prin urmare, Triunghiul Bermudelor a prins ceva de groază la populație, fără ca nimeni să se întrebe cum de spanac aia e una dintre cele mai aglomerate rute maritime, și cum de autoritățile americane nu au recunoscut în viața vieților lor un așa triunghi periculos.

Fericirea a durat până pe la apariția internetului, atunci când informațiile au început să circule și altfel decât prin cărți tipărite pe hârtie, numai bine ca să vadă curioșii că nu mai dispărea nicio navă pe acolo, niciun avion, nimic. Ba chiar spre disperarea unora, am putea spune.

Berlitz însă prinsese gustul și, chiar dacă nu atinsese faima lui Von Däniken, a continuat să scrie despre Atlantide, Arca lui Noe, despre extratereștri, ba chiar a inventat un triunghi nou, zis și Triunghiul Dragonului, atunci când și-a dat seama că se cam fâsâise treaba cu ăla al Bermudelor. Noul triunghi se afla pe lângă Japonia, și tot așa, ca și cel american, ducea la dispariția navelor, avioanelor sau submarinelor, de te lua groaza. Până s-a dovedit că nici acolo nu dispărea nimic, Berlitz luase deja banii prostovanilor.

Acum, na, Charles al nostru tot s-a dus în Bermude ca să își vadă visul cu ochii. Dar nu în triunghi, ci pe insule, ca să bea un cocktail cu umbreluță pe plajă, privind la navele de pasageri care se preumblau pe acolo una după alta, și râzând în barbă de așa pleașcă de avere, făcută pe naivitatea altora.