​Corespondenta de la Berlinala: Oleg Mutu, in Competitia Oficiala cu o reconstituire subiectiva a catastrofei de la Cernobil

Dupa ce a semnat imaginea unui film de Serghei Loznitsa, prezentat anul trecut in Competitia Oficiala de la Cannes, Oleg Mutu a continuat cu un alt film ucrainean, „V subbotu”/”Innocent Saturday”, semnat de Alexander Mindadze, care concureaza la Berlin pentru Ursul de Aur.

„In zilele de dupa catastrofa eram cu orchestra scolii in cea mai mare tabara de pionieri din URSS, Artek. Cu noi erau si multi copii din Belarus si Ucraina. Aveam 14 ani si habar n-aveam de ce erau copiii astia acolo”, spune Oleg Mutu in caietul de presa al filmului, laolalta cu ceilalti membri principali ai echipei.

„V subbotu”, care a avut proiectia de presa in dimineata zilei de 14 februarie (Oleg Mutu nu a venit la Berlin), pleaca de la o idee interesanta: un tanar membru de partid angajat al centralei de la Cernobil, Valeri Kabish, e martorul exploziei din 26 aprilie 1986, dar va incerca fara succes (dar si fara entuziasm) sa-si salveze prietenii si iubita, si sa fuga din oras.

Suntem cu el inca de la inceputul filmului, urmarindu-l prin intermediul aparatului de filmat scuturat la maxim de Oleg Mutu. Valeri fuge trei kilometri sa vada ce se intampla si asista fara sa vrea la o intalnire a unor superiori unde afla cat de grav e evenimentul.

In ziua urmatoare, pentru ca se decisese pe linie de partid sa nu se faca valva, orasul isi continua existenta obisnuita. Valeri trebuie sa astepte ca prietenii din fosta lui trupa rock sa cante la o nunta, asa cum era angajamentul, pentru ca sa plece cu totii.

Alexander Mindadze a dorit, dupa propriile declaratii, sa realizeze nu o reconstituire documentara cat o metafora cinematografica a momentelor imediat urmatoare catastrofei. Foarte frumos.

Aparatul de filmat e de la inceput si pana la sfarsit martorul implicat al haosului in care Valeri se scufunda – haos pentru ca, desi oamenii nu sunt constienti de proportiile catastrofei, ei se ineaca nu intr-o „euforie a dezastrului”, ci intr-o adevarata betie.

Din pacate, mai multe obstacole se aseaza in calea regizorului. Primul e scenariul prea declarativ la inceput – cand suntem pusi imediat in tema cu nivelul tragediei -, pe urma pierdut in intentionata-i confuzie.

Daca scenaristul-regizor a dorit o tratare din punctul de vedere al personajului principal care, desi are initiativa evadarii, e constient de la bun inceput ca aceasta e inutila, pe parcurs se pierde in ceea ce crede ca e o dilatare inteligenta a timpului.

Aparatul de filmat inregistreaza momente (mai ales muzicale) lipsite de importanta, iar spectatorul – atras la inceput de subiect si de abordare – se va plicti tot mai mult. Plus ca imaginea scuturata devine agresiva – cu atat mai mult cu cat prim-planurile sunt montate foarte strans.

Existau cateva premise la inceput care te faceau sa simti dramatismul momentului. De pilda, scurta deplasare cu masina a lui Valeri si a sefului spre reactor. Aparatul Roentgen masoara un nivel de radiatie tot mai mare, iar in momentul in care Valeri sare din masina si atinge pamantul, aproape ca simti in palme atingerea otravita a solului.

Pe urma, firul narativ devine intentionat haotic, dar rezolvarile de situatie nu sunt justificate nici macar de ideea de haos. Eroul intra in jocul prietenilor care vor sa cante la nunta, si cand nu priveste trist in gol se imbata, sare la bataie sau isi imbratiseaza compulsiv tovarasii.

Alexander Mindadze a facut un film cu mintea, nu cu sufletul. Daca opera sa nu convinge e pentru ca personajelor le lipsesc trairile autentice, justificate. Intre emotie si reactia viscerala sinapsele sunt rupte, iar replica unui personaj ajunge sa rezume foarte bine intreg filmul – „Nervi si radiatii”.

Ralph Fiennes il „updateaza” neconvingator pe Shakespeare

Primul lungmetraj semnat ca regizor de Ralph Fiennes, „Coriolanus”, adapteaza si „updateaza” tragedia tarzie a lui Shakespeare plasand-o in zilele noastre intr-o zona de conflict care ar putea fi ori fosta Iugoslavie (s-a filmat mai ales in Serbia), ori Afganistan.

Filmat de Barry Ackroyd, nominalizat la Oscar pentru „The Hurt Locker”, „Coriolanus” pare adesea ca se desface in doua filme: unul de razboi si, cand Fiennes (in rolul principal) incepe sa declame ca de pe scandura scenei, intr-un film de epoca.

Nu e o noutate ca piesele lui Shakespeare sunt actuale. Orice opera de arta adevarata poate fi actuala in orice epoca. Ce face Ralph Fiennes, care e un actor antrenat in Shakespeare pe scena, e sa adapteze piesa mai ales la nivel imediat, adica in datele ei exterioare.

Cu ce ramai din film? Cu amintirea multor secvente de lupta, cu imaginea uniformelor kaki, cu sangele si praful de pe fetele combatantilor, iar pe de alta parte cu senzatia ca ai vazut un colaj de alte filme si motive ale unei parabole moderne despre razboi si politica.

Pe cat de declamativ e Ralph Fiennes (care, cu figura brazdata de cicatrice si capul ras te trimite obsesiv la „Pacientul englez”) pe atat de asezat si de modern e jocul celorlalti actori, in special cel al Vanessei Redgrave, a carei postura de „muma a lui Stefan cel Mare” e inmuiata de o inteligenta de joc si de o eleganta care ridica multe scene.

Gerald Butler, ales – Fiennes a confirmat-o, pe considerente care tineau de statura, pare sa se descurce mai greu cu complicatul text decat o facea in filmul care l-a impus si spre care trimite si el, „300”.

Cat despre incarcatura erotica dintre Coriolanus si dusmanul sau devenit aliat Tullus Aufidius, Ralph Fiennes n-a negat-o la conferinta de presa, motivand ca ea e proprie pieselor shakespeariene.

Pana acum, in fruntea preferintelor criticilor care alcatuiesc juriul ad-hoc pentru revista „Screen International”, cele mai multe voturi le intruneste filmul american de debut „Margin Call”, film cu o distributie de prestigiu – Kevin Spacey, Demi Moore, Paul Bettany, Jeremy Irons, Stanley Tucci – si un subiect inca fierbinte – declansarea crizei financiare de pe Wall Street, in 2008.