Creierul indragostit

Dragostea dureaza trei ani? Sau dragostea dureaza o viata? Am putea afla raspunsul la intrebare vazand ce se intampla in creierul unui indragostit? Un studiu recent de neuroimagistica functionala si-a propus exact acest lucru. Sa studieze creierul unor perechi de indragostiti de cursa lunga. Rezultatul – „urmele” dragostei in creier sunt aceleasi, indiferent de trecerea timpului.

Cum arata „creierul indragostit”?

Studiul a folosit imagistica de rezonanta magnetica functionala pentru a studia creierul unor persoane care declara ca sunt inca indragostite de partenerul de viata. Subiectii au fost persoane din cupluri stabile, avand mai mult de 10 ani de viata in comun. Ce au studiat cercetatorii a fost cum raspunde creierul atunci cand subiectul vede imaginea partenerului, in comparatie cu imaginile unor alte persoane, familiare sau necunoscute.

Rezultatele au fost extrem de interesante. Imaginea partenerului pare sa activeze o regiune din creier din zona ganglionilor bazali (foto). Este o regiune despre care se stia pana acum ca este asociata cu procesarea recompensei. Ce este insa neobisnuit sau graitor in acest lucru? Ei bine, un studiu anterior, al acelorasi autori, aratase ca aceleasi regiuni se activeaza in cazul unor persoane care declara ca tocmai s-au indragostit nebuneste de cineva. Cu alte cuvinte, „urmele” dragostei in creier sunt aceleasi, indiferent de trecerea timpului.

L-am intrebat pe Andrei Miu, de la Facultatea de Psihologie a Universitatii Babes Bolyai din Cluj, cum se explica aceste rezultate:

„Aceste date sugereaza ca atractia, una din componentele dragostei decelate neurobiologic, se bazeaza pe activitatea acelorasi sisteme cerebrale care semnalizeaza recompensele (de exemplu, mancarea, atunci cand ne este foame) si pe care se bazeaza motivatia. Acelasi studiu din 2005 aratase, tot cu ajutorul neuroimagisticii functionale, ca la cei care fusesera de curand parasiti de partener, imaginea acestuia din urma evoca activarea in regiuni de recompensa ce au fost implicate anterior in semnalizarea unor castiguri financiare mari, dar nesigure, empatie si controlul furiei.”

Dragostea care dureaza

Ce aduce in plus noul studiu este o demonstratie a faptului ca atractia si activarea sistemelor de recompensa asociate pot persista dupa mai bine de zece ani de viata de cuplu. Dar este oare vorba despre „aceeasi dragoste”?

Andrei Miu: Acelasi studiu a identificat si activari cerebrale care disting dragostea recenta de cea persistenta. Imaginea partenerului a indus activarea unor parti ale nucleilor rafeului din bulbul rahidian. Autorii argumenteaza ca activarea unor anumite portiuni din zonele studiate ar da seama de o a doua componenta a dragostei persistente – atasamentul. Ce e interesant este ca, in alte studii, aceleasi structuri cerebrale au fost legate de comportamentul monogam. Este vorba de studii pe animale, de exemplu pe doua specii de popandai, una cu comportament sexual monogam, iar cealalta promiscuu.

Neurobiologia dragostei

Putem vorbi de un nou domeniu: neurobiologia dragostei. Un domeniu de cercetare foarte activ la ora actuala, dupa cum sustine Andrei Miu.

Metodele neuroimagistice functionale ne ajuta sa identificam tipare de activare cerebrala care se asociaza specific cu acest sublim sentiment uman. Sunt chiar studii care au identificat asocierea unor variatii (polimorfisme) genetice cu stilul de atasament fata de partener, astfel ca e previzibil ca vom avea in curand cercetari care sa descrie efectele dragostei asupra creierului de la nivel molecular pana la nivelul sistemelor cerebrale.

De pilda, variante ale genei pentru unul din receptorii dopaminei se asociaza cu un stil de atasament caracterizat de dezvoltarea unor experiente emotionale intense bazate pe atractia fizica fata de partener, iar variante ale genei pentru unul din receptorii serotoninei se asociaza cu stiluri posesive si dependente fata de partener.

E previzibil chiar ca, odata cu dezvoltarea unor manipulari neurofarmacologice (de exemplu, administrare de oxitocina) sau neuromagnetice (stimulare magnetica transcraniana), care ar putea modifica corelatele neurobiologice ale dragostei, neuroetica si consilierea genetica vor trebui sa stabileasca daca si in ce conditii dragostea va putea fi provocata sau prelungita la om.