Cui îi e frică de Mihai Șora?

De câteva zile nu reușesc, oricât de mult m-aș strădui, să înțeleg de unde, cum și de ce s-a stârnit valul de furie&ură împotriva unui filmuleț de reclmă în care un om vorbește despre bucuria de trăi în libertate după ce a cunoscut o viață întreagă ce înseamnă lipsa ei. Și eu am cunoscut această lipsă, puțină vreme și, cu toate că nu am făcut pușcărie, nu am fost urmărită, persecutată, torturată, totuși am simțit pe pielea mea frica, frigul, foamea. Și asta m-a făcut să sufăr.

Am prins conștient ultimii 10 ani ai dictaturii ceaușiste (aveam 17 ani în decembrie 1989) și am trăit în marea închisoare care devenise România. Nici nu îmi puteam imagina că voi trece vreodată dincolo de zidurile ei. Chiar gândul la asta mă îngrozea. În schimb, stăteam ore în șir la coadă pentru o pâine pe cartelă, dârdâiam de frig sub plapumă, îmbrăcată în pantaloni de schi, mâncam carne cel mult o dată pe săptămână, mă culcam adesea flămândă, citeam la lumânare. Eram înconjurată de oameni deprimați, asemenea unor animale hăituite, alergând veșnic după hrană, în stare să fure, să mintă, să se umilească pentru câteva ouă, o bucată de carne, un kg de zahăr, un litru de ulei, un pachet de vată medicinală, de hârtie igienică sau câteva portocale.

Oare nu pot vorbi despre lucrurile acesta public, pentru că astfel ating onoarea și demnitatea marilor victime ale comunismului? Totuși, în oceanul de suferință al acestui secol totalitar am vărsat și eu o lacrimă. Cum să-mi interzici dreptul de a o pomeni? Pentru că și despre lacrima asta infimă a mea a vorbit domnul Mihai Șora în clipul care, în fond, celebrează libertatea. Și o făcut-o din interiorul unei experiențe care le adună laolaltă pe cea bunicilor mei, a părinților mei și a mea deopotrivă. De aceea a fost ales să vorbească în numele nostru. Pentru că poartă în el aceste trei generații cărora le poate da glas cu toată îndreptățirea.

Însă, privindu-i mai cu atenție pe vărsătorii de ură&furie am înțeles că nu fiorul revoltei morale i-a îndârjit într-atât, ci umorile și frustrările electorale. Au intrat la o idee. Și din idee au dat, vorba aceea, în fandacsie: cum că, de fapt, discursul despre libertate al domnului Șora ar ascunde mesaje electorale subliminale, făcute să slujească unui candidat anume. Și, punând ei cap la cap toate intuițiile lor subtile, au ajuns la concluzia că cel favorizat este chiar candidatul USR, Dan Barna. Dacă n-ar veni din partea unor oameni a căror inteligență mi-e totuși greu să o pun în cântar, aș râde pur și simplu. Dar așa, argumentația lor paradoxală mă perplexează pur și simplu.Dacă ar vrea să-l susțină public pe unul dintre candidați, ce l-ar putea împiedica pe domnul Șora să o facă direct și răspicat așa cum s-a întâmplat ori de câte ori a avut ceva de spus, sau când a crezut că merită să se implice? E bine știut că Mihai Șora, alături de Gabriel Liiceanu, a susținut inițiativa cetățenească „Fără penali în funcții publice“, lansată acum ceva vreme de USR. Direct, pe față, în conferință de presă. Asta nu înseamnă automat că astfel a devenit agent electoral al lui Barna. Pur și simplu a crezut în acest demers, pe care l-au validat prin semnătură peste un milion de oameni. Ceea ce înseamnă că s-a investit corect. Tot public, domnul Șora ne-a îndemnat să votăm pe 26 mai. Nu cu cineva anume, ci pentru valorile care ne-au ținut în stradă împreună vreme de trei ani indiferent că era ger, ningea, viscolea, ploua sau ne topeam în arșița verii. Pentru acele valori și îndârjiri ne-a îndemnat să votăm. Și am votat mulți.

Cum să-ți imaginezi că un astfel de om ar transmite mesaje subliminale de susținere? Și cine îl acuză? Tocmai cei care susțin un candidat, onorabil altminteri ca persoană, făcând însă prin asta jocurile unui Ponta și ale pesediștilor de rit nou.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro