Cum a ajuns România țara în care „cel mai bun spital e trenul spre București" și de ce discuția despre spitalele noi e înșelătoare
Vara acestui an a fost marcată de tragedii care au arătat, încă o dată, limitele sistemului românesc de sănătate. După ce o femeie a născut pe trotuar în fața Spitalului Urziceni, iar alta a fost lăsată, efectiv, să moară pe un pat de spital în Maternitatea Botoșani, incendiul de la Crevedia, produs la sfârșitul lunii august, a apăsat și mai puternic degetul pe o rană care ne doare de mult.
Seria de evenimente în care cetățenii nu s-au putut baza pe stat, când au avut maximă nevoie, a repus pe agenda publică un subiect intens dezbătut în ultimii 20 ani, revitalizat doar în preajma unor tragedii: subfinanțarea investițiilor în sănătate. Tot de curând, sistemul medical a ajuns în vizor și după ce mai multe spitale care nu și-au făcut temele la timp au ratat șansa de a obține fonduri europene nerambursabile pentru consolidări sau renovări.
În tot acest context, e imposibil să nu ne punem o simplă întrebare: de ce nu construim spitale în România?