Cum a vândut Nicolae Ceauşescu o mare parte din rezerva de aur a României pentru a achita datoria externă

În 1986 şi 1987 Nicolae Ceauşescu a impus conducerii Băncii Naţionale a României să vândă o mare parte din rezerva de aur pe care o acumulase, pentru a se achita o parte din datoria externă a ţării (în total, 80.871,1 kg aur fin, încasându-se pentru cantitatea respectivă circa 1.040 milioane de dolari). Pentru a se înţelege mai uşor ce a însemnat cantitatea de 80.871,1 kg aur fin, precizăm că exportul total de produse româneşti realizat în anul 1985 a fost evaluat chiar de autorităţile de la Bucureşti în luna iunie 1986 la sumele de 3.951 milioane de ruble şi 4.634 milioane de dolari.

La începutul lunii ianuarie 1989, Nicolae Ceauşescu i-a convocat pe membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. pentru a le comunica ideile sale cu privire la modul cum trebuie să acţioneze pentru a îndeplini sarcinile stabilite în „programul de recuperarea restanţelor la producţia de export pe anul 1988 şi de vămuire a mărfurilor destinate exportului, existente în stoc la 31 decembrie 1988”. De la începutul acelui deceniu, liderul suprem al Partidului Comunist Român insista permanent pentru creşterea forţată a exporturilor româneşti şi comprimarea excesivă a importurilor, astfel încât să fie achitată în întregime şi în mod anticipat datoria externă a ţării. Din păcate, măsurile impuse de Nicolae Ceauşescu au condus la o degradare accelerată şi periculoasă a condiţiilor de trai ale cetăţenilor din propria ţară.

Din documentele puse la dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu de către conducerea Comitetului de Stat al Planificării, la începutul lunii ianuarie 1989, se poate afla că Ministerul Industriei Alimentare a intenţionat să exporte în anul 1988 produse în valoare de 265,2 milioane de dolari şi 78,5 milioane de ruble convertibile. Din diferite motive, acel plan nu a fost îndeplinit, la finele anului respectiv fiind obţinute 162,6 milioane de dolari şi 78,5 milioane de ruble convertibile. Principalele cantităţi de produse alimentare vândute de România în străinătate în anul 1988 au fost următoarele: 98.220 tone de carne şi specialităţi de porc (evaluate la 74,4 milioane de dolari şi 58,3 milioane de ruble convertibile), 18.705 tone de unt (8,9 milioane de dolari şi 12,4 milioane de ruble convertibile), 10.388 tone de conserve de carne (15,3 milioane de dolari şi un milion de ruble convertibile) şi 315 tone de salam de Sibiu (1,4 milioane de dolari).

În cazul convenţiei româno-sovietice încheiate la mijlocul anilor ’80 în scopul importării de petrol din U.R.S.S. în schimbul unor produse alimentare româneşti, situaţia exporturilor realizate de autorităţile de la Bucureşti în anul 1988 a fost următoarea: conserve de carne – 4.100 de tone (7,2 milioane de dolari); semiconserve – 2.028 tone (5 milioane de dolari); specialităţi de porc – 2.514 tone (4,1 milioane de dolari); salam de Sibiu – 266 de tone (1,2 milioane de dolari). Astfel, au fost trimise în Uniunea Sovietică produse alimentare în valoare totală de 17,5 milioane de dolari.

Din păcate, în acelaşi an, Ministerul Industriei Alimentare nu a reuşit să exporte 10.500 de tone de carne şi produse din carne (19,4 milioane de dolari) şi 2.500 de tone de brânzeturi (3,5 milioane de dolari) din cauza depăşirii limitei termenului de garanţie sau a respingerii acelor produse în urma efectuării analizelor fito-sanitare.

Acceptarea de către Nicolae Ceauşescu, în primăvara anului 1985, a prelungirii termenului de valabilitate a Tratatului de la Varşovia – care expira la 14 mai 1985 şi care constituia pentru autorităţile de la Moscova un mijloc de promovare oficială a imperialismului sovietic în Europa de Centrală şi de Est prin aşa-numita Organizaţie a Tratatului de la Varşovia – a determinat, printre altele, o transformare radicală a relaţiilor existente dintre liderii politici din Occident şi preşedintele României. Dintr-o dată, Nicolae Ceauşescu nu mai era util în eforturile de promovare a destinderii pe continentul european, rolul de partener de discuţii credibil fiind preluat de Mihail Gorbaciov. Acesta a acceptat ca U.R.S.S. să exporte petrol în România în schimbul unor produse alimentare româneşti, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu a insistat pentru importarea unor cantităţi mari de petrol sovietic şi, în paralel, a încercat să impună o prelungire mai scurtă a termenului de valabilitate al Tratatului de la Varşovia (5 sau 10 ani, nu 20 de ani, aşa cum au hotărât liderii politici şi militari de la Moscova). Jocul la două capete al preşedintelui României era străveziu şi putea să fie înţeles cu uşurinţă atât în Occident, cât şi în capitalele statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Ceea ce a urmat în 1986 şi 1987 se cunoaşte. Nicolae Ceauşescu a impus conducerii Băncii Naţionale a României să vândă o mare parte din rezerva de aur pe care o acumulase, pentru a se achita o parte din datoria externă a ţării (în total, 80.871,1 kg aur fin, încasându-se pentru cantitatea respectivă circa 1.040 milioane de dolari). Astfel, s-a creat imaginea unui stat incapabil să realizeze în mod eficient şi cu forţe proprii produse într-o cantitate suficientă pentru satisfacerea solicitărilor propriilor cetăţeni şi a celor primite din străinătate de la diverşi parteneri comerciali.

Pentru a se înţelege mai uşor ce a însemnat cantitatea de 80.871,1 kg aur fin, precizăm că exportul total de produse româneşti realizat în anul 1985 a fost evaluat chiar de autorităţile de la Bucureşti în luna iunie 1986 la sumele de 3.951 milioane de ruble şi 4.634 milioane de dolari.

Vânzarea acelui aur şi fondurile acumulate în perioada 1987-1988 din exporturile de produse româneşti i-au permis lui Nicolae Ceauşescu să declare, în dimineaţa zilei de 31 martie 1989, astfel: „Astăzi, ultima rată, de 137 de milioane dolari, a fost achitată şi cu aceasta datoria bancară şi de stat a fost predată complect (sic!). Sper să nu mai fim obligaţi să facem niciodată asemenea datorii! (subl.n.)”. Liderul suprem al partidului a menţionat, de asemenea, la începerea şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., faptul că dorea să răscumpere aurul vândut în străinătate până la începerea Congresului al XIV-lea al P.C.R. (noiembrie 1989).

Două săptămâni mai târziu, la deschiderea lucrărilor Plenarei C.C. al P.C.R. (12 aprilie), Nicolae Ceauşescu a adus la cunoştinţa opiniei publice faptul că România nu mai avea datorii externe. Liderul României a revenit la subiectul respectiv la încheierea acelei Plenare (14 aprilie) pentru a prezenta, printre altele, următorul bilanţ: „În total, din 1975 până în martie 1989, am plătit circa 21 miliarde dolari; din care dobânzile reprezintă peste 7 miliarde dolari. În aceasta nu sunt cuprinse datoriile pe care le-am avut în ruble şi care, de asemenea, au fost de mult achitate (presupunem că Nicolae Ceauşescu se gândea la sumele pe care statul român le-a plătit autorităţilor de la Moscova pentru părţile din SOVROM-uri deţinute de Uniunea Sovietică în prima jumătate a anilor ’50 – nota P. Opriş). În prezent, ţara noastră are de încasat din creditele pe care le-a acordat diferitelor state peste 2,5 miliarde dolari (subl.n.)”.

Este evident faptul că, prin cele două anunţuri succesive, prezentate personal, Nicolae Ceauşescu a dorit să îşi creeze o imagine de conducător victorios, care a înfrânt în cele din urmă capitalismul „aflat cu un picior în groapă” (o expresie pe care o găsim în materialele propagandistice din tot blocul sovietic). Preşedintele României nu a menţionat în acele momente cine anume a hotărât, în luna mai 1969, să se înceapă negocierile pentru contractarea unor credite occidentale pe termen mediu şi lung (Nicolae Ceauşescu şi Ion Gh. Maurer), cum anume s-a acumulat acea datorie în anii ’70 şi cine erau vinovaţi pentru situaţia gravă de la începutul lunii noiembrie 1981, când guvernul României i-a rugat pe principalii creditori occidentali să accepte o suspendare temporară a plăţilor externe şi să se înceapă cât mai curând negocierile pentru reeşalonarea datoriei externe a ţării. De asemenea, Nicolae Ceaşescu nu a explicat public în anii care au urmat de ce trebuia să fie achitată în mod anticipat datoria respectivă, în condiţiile în care acele credite se puteau rambursa normal după criza din 1981-1982, iar dobânzile la acestea erau favorabile pentru guvernul de la Bucureşti.

Moralitatea achitării datoriei externe nu poate fi contestată raţional, însă este normal să analizăm modul în care au fost obţinuţi banii şi ritmul în care s-au realizat acele plăţi. În plus, Nicolae Ceauşescu ştia că este bolnav? Răspunsul este afirmativ. Ambiţia de a achita anticipat creditele pe care chiar el le-a aprobat a fost influenţată de propriile sale gânduri privind decesul său înainte de finalizarea achitării tuturor datoriilor? Nu putem răspunde în mod raţional, pe baza unor probe scrise, la această întrebare. Ceea ce cunoaştem în prezent este doar o referire făcută la 16 noiembrie 1989 de Nicolae Ceauşescu la datoria externă achitată. În şedinţa din acea zi a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., convocată special, preşedintele României i-a criticat pe membrii grupurilor anticomuniste româneşti din capitalele U.R.S.S., Cehoslovaciei, Ungariei şi Republicii Democrate Germane după exact o săptămână de la transformarea Zidului Berlinului într-o imensă piesă de muzeu în aer liber. Nicolae Ceauşescu îi considera vinovaţi pe liderii politici de la Moscova şi Budapesta pentru că au permis acele manifestaţii publice în faţa ambasadelor României şi a insistat mult pe ideea complotului internaţional împotriva ţării pe care o conducea, astfel: „Probabil că unii vor să şi provoace, să sustragă atenţia! Este clar că agenţi au avut şi mai au şi acum în România! La timpul respectiv am condamnat pe generalul [Ion] Şerb, care pe urmă a venit şi a recunoscut faptele. Dar trebuie să luăm o atitudine foarte fermă şi orice trădare trebuie lovită fără nici un fel de clemenţă! […] Scopul este acelaşi – de a încerca, pe calea aşa-zis paşnică – reinstaurarea societăţii capitaliste, adormind vigilenţa popoarelor, corupând, făcând promisiuni şi recurgând la toate mijloacele şi la toate căile. Să adoptăm o poziţie foarte fermă şi pe plan internaţional, şi în ţară! Acum vedem că ce bine este că am plătit datoria!? Ce ne-ar fi frecat ăştia! (subl.n.)”.

Deoarece nu doar autorităţile comuniste de la Bucureşti s-au aflat într-o situaţie financiară foarte dificilă în anii ’80, ne-am propus să redăm în continuare problemele generate de datoriile externe acumulate de către autorităţile de la Varşovia, Belgrad şi Budapesta la începutul anului 1989. Informaţiile care urmează provin dintr-o sinteză documentară realizată în luna februarie 1989 la Agenţia Română de Presă „AGERPRES”, pe baza informaţiilor culese de ziariştii români din diferite surse de presă străine.

Pentru cazul Poloniei, se cuvine să menţionăm că, după ce a preluat conducerea guvernului de la Varşovia la 11 februarie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a apelat şi la sentimentele naţionale ale poporului său pentru a obţine pacea socială necesară refacerii ţării, amintind voalat şi despre pericolul unei intervenţii militare sovietice în Polonia. Pentru a demonstra că ameninţarea respectivă era reală, atât generalul Wojciech Jaruzelski, cât şi Stanisław Kania (prim-secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez) au acceptat desfăşurarea manevrelor militare organizate în Polonia şi Republica Democrată Germană, în perioada 17-25 martie 1981, de Comandamentul Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (jocurile operative de război „SOIUZ-81” şi „DRUJBA”). Mai mult decât atât, durata exerciţiului „SOIUZ-81” s-a prelungit de la 25 martie până la 7 aprilie 1981 ca urmare a solicitărilor făcute de Wojciech Jaruzelski şi Stanisław Kania. Aplicaţia respectivă ar fi continuat şi după acea dată dacă în perioada respectivă nu ar fi scăzut dramatic moralul militarilor polonezi. Comandanţii acestora au semnalat sovieticilor problema cu care se confruntau, inclusiv mareşalului Viktor Kulikov (comandantul-şef al Forţelor Armate Unite), şi şi-au exprimat în mod deschis dorinţa de a nu implica în acel moment trupele poloneze în operaţiunea de impunere a legii marţiale.

Eforturile generalului Wojciech Jaruzelski de a salva ceea ce se mai putea salva din comunismul impus de sovietici, fără să decreteze legea marţială, au fost date peste cap de situaţia dramatică în care se afla economia poloneză. Forţat de împrejurări, acesta a anunţat la 26 martie 1981 că ţara sa înceta temporar plăţile externe şi a solicitat creditorilor occidentali reeşalonarea datoriilor externe ale Poloniei.

Şapte luni mai târziu, autorităţile de la Bucureşti au ajuns în aceeaşi situaţie financiară disperată în care s-a aflat, la 26 martie 1981, guvernul condus de generalul Wojciech Jaruzelski.

În cazul în care dorim să mergem mai departe cu comparaţiile despre România şi Polonia, ne putem gândi şi la doi lideri politici. Atât Nicolae Ceauşescu, cât şi Wojciech Jaruzelski au condus, la un moment dat, structurile politice ale armatelor statelor lor, înfiinţate după modelul existent în armata sovietică: primul, în perioada 1950-1954, iar al doilea în anii 1960-1965. Asemănarea se opreşte însă aici deoarece Nicolae Ceauşescu a urmat, în perioada ianuarie-iulie 1953, Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I.V. Stalin” din Bucureşti, în timp ce îndeplinea de trei ani funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.

Până în prezent, nu s-a publicat absolut nici un document militar românesc sau sovietic din care să rezulte că Nicolae Ceauşescu a studiat în Uniunea Sovietică, iar din fotografia de mai jos lipseşte, de pe vestonul liderului politic român, insigna în formă de romb pe care o primeau toţi absolvenţii Academiei Militare „Mihail V. Frunze” de la Moscova….Citește restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro