Cum s-a văzut aselenizarea de la Bagdad la București și povestea viitorului glorios care nu a mai venit

​Azi se împlinesc exact 50 de ani de când primul om a pus piciorul pe Lună, un eveniment istoric care a fost transmis la tv inclusiv în România. Aselenizarea a fost văzută la momentul respectiv ca momentul zero al planetei, de la care americanii și rușii vor uita de rivalitate și, împreună cu celelalte popoare, vor munci cot la cot pentru cucerirea spațiului, adevăratul vis al omenirii. Din păcate, această predicție s-a dovedit a fi greșită.

Când eram copil, prin anii ’80, spațiul cosmic mi se părea fascinant. Îmi doream ca, atunci când o să cresc, să devin cosmonaut – și tot asta visau și o groază de alți băieți de vârsta mea. Nu știu cum percepeau în acea perioadă adulții spațiul cosmic, în ce măsură urmăreau ce se întâmplă cu marile programe spațiale ale vremii, ca acela al stațiilor sovietice care au culminat cu Mir sau cel al navetelor americane, sau dacă priveau toată povestea asta cu rachete, cosmonauți/astronauți și călătorii spre alte corpuri cerești la fel ca noi, copiii. Știu că acum, când eu sunt adult, ceva s-a pierdut. Da, cosmosul continuă să fie prezent – aproape zilnic avem parte de documentare, SF-uri cu nave spațiale, știri despre companii care investesc în explorarea spațială, noi țări care decid să trimită oameni în spațiu, lansări ale Soyuzului către Stația Spațială Internațională etc.

Cine, însă, se gândește cu adevărat la ce înseamnă să fii lansat în spațiu, la viteze de 30 de mii de kilometri pe oră și cu milioane de litri de combustibil arzând sub tine, sau să te afli într-un vehicul ridicol de mic, la mii de kilometri distanță de orice formă de viață? Câți mai sunt entuziasmați de ideea „noii frontiere”, a colonizării spațiului – pe care ar trebui să o luăm în calcul fie și pentru că, în ritmul în care merg lucrurile acum pe Pământ, planeta riscă să devină de nelocuit în câteva generații? Într-o epocă în care am ajuns să dezbatem utilitatea vaccinurilor, să ne panicăm în grup că ăia mici vor cădea victimă balenei albastre sau să ne facem idoli din personajele care populează reality-showuri, poate părea bizar că în urmă cu 50 – 60 de ani – adică acum vreo două generații – omenirea se uita către stele, iar eroii săi erau astronauții/cosmonauții.

„Cuceritorii Lunii” în Bagdadul lui Saddam Hussein

Mutanabbi este, în Bagdad, strada cărților și a scriitorilor. Arată ca multe alte bazaruri din Orient, cu mici prăvălii la parterul unor clădiri de unul sau două etaje sprijinite pe stâlpi rotunzi care formează culoare pe care se poate merge la umbră. În fața stâlpilor își vând marfa, de pe tarabe sau de pe cartoane ori pături întinse direct pe asfalt, cei care nu au librării. Într-un capăt al străzii era o cafenea în care se adunau scriitorii care, într-un fum gros de țigară, beau ceai, discutau sau jucau domino; loviturile pieselor pe mese sporeau vacarmul general. În 2007, cafeneaua a fost distrusă împreună cu o bună parte din Muttanabi, într-un sângeros atentat sinucigaș care a evocat, parcă, un alt act barbar în care au ars cărțile Bagdadului: distrugerea orașului de către mongoli care, astfel, au pus capăt Epocii de Aur a Islamului.

Mutanabbi a fost un important poet din acea Epocă de Aur, iar strada care îi poartă azi numele se află în zona veche a Bagdadului, Rashid, denumită după cel mai celebru calif abbassid, Harun al-Rashid. Nu departe de Mutanabbi sunt strada Abu Nuwas – poetul care, în O mie și una de nopți, îl însoțea pe Harun în aventurile sale nocturne – și locul în care s-a aflat madrasa al-Mustansiriya, unul dintre cele mai importante centre de educație ale Bagdadului abbssid; complexul fostei madrasa a fost restaurat, pe ruinele acesteia, și funcționează și în prezent.

Cele mai multe cărți și reviste care se găsesc pe Mutanabbi sunt în limba arabă, însă se întâmplă să dai și peste unele scrise în limbi de circulație internațională. Pe la mijlocul anilor 90, pe Mutanabbi am găsit, pe un carton întins pe jos, două numere din Paris Match care apăruseră cu câteva zeci de ani mai devreme. Mi-au atras, ambele, atenția, prin fotografiile mari, cu astronauți, de pe coperte.

Primul număr, 1054, era din 19 iulie 1969, și pe copertă apărea un prim-plan al lui Neil Armstrong, cu casca de astronaut pe cap și ochii închiși; titlul de pe copertă era „Les conquerants de la Lune”. Cel de-al doilea număr, 1058, din 16 august 1969, titra, cu majuscule galbene, „LUNE”, iar dedesubt, cu alb, „NUMERO HISTORIQUE”. Coperta îl arată pe Edwin Aldrin, pe Lună, fotografiat de Neil Armstrong, a cărui siluetă este reflectată, împreună cu modulul lunar, de vizorul căștii lui Aldrin (francezii nu îi folosesc și porecla, pe care mai târziu avea să o și adopte ca nume legal, Buzz). Materialul central al primului număr este „Les conquerants de la Lune (Cuceritorii Lunii)” – 17 pagini de diagrame, fotografii și text – care include o amplă corespondență trimisă din Statele Unite de unul dintre jurnaliștii-vedetă ai revistei, Raymond Cartier.

Numărul 1058 dedică zeci de pagini aselenizării și celor care au făcut-o posibilă. Numai secțiunea specială – deschisă cu un colaj în care, deasupra, este Luna fotografiată de aproape, iar dedesubt sunt Neil Armstrong și Buzz Aldrin atunci când erau copii, primul pe la 10 – 12 ani, al doilea la patru-cinci, ambii călare pe ponei – ocupă o jumătate din revistă, de la pagina 21 până la pagina 64.

Pe pagina trei, cititorilor li se explică de ce ediția pe care o au în față este una istorică: Paris Match era prima publicație din lume care tipărea, color, „l’ensemble prestigieux de photographies qui fixent pour le postérité l’exploit des premieres conquérants de la Lune” (fotografiile prestigioase care imortalizează pentru posteritate primii cuceritori ai Lunii). Pozele fuseseră făcute chiar de către cei doi astronauți care pășiseră pe Lună, Neil Armstrong și Buzz Aldrin și, la fel ca și aceștia, trecuseră printr-o perioadă de carantină după ce ajunseseră pe Pământ.

Până și reclamele din acel număr trimiteau la aselenizare: un fel de advertorial de două pagini la aparatele Kodak alese de NASA pentru misiunea Apollo 11 și o reclamă la sculele electrice Black&Decker, cu fotografia unui astronaut care forează cu pickammerul în solul Lunii, în timp ce în spatele lui se vede Pământul. Și o notă interesantă: ultimul articol din secțiunea specială este cu Von Braun, „părintele rachetelor” care „a așteptat această zi de la 13 ani”. Articolul constă într-o fotografie pe două pagini, în care îl vedem pe Von Braun experimentând imponderabilitatea, probabil într-un avion aflat în cădere controlată, și un text de până în 200 de cuvinte din care aflăm că omul de știință a ținut regimul alimentar al astronauților și că Armstrong și Aldrin i-au împlinit visul din copilărie.

Apollo 11: Istorie în opt zile

Echipajul Apollo 11 care a fost lansat spre Lună pe 16 iulie 1969 era format din trei oameni: Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins. Cu toții erau în vârstă de 39 de ani; Armstrong avea doi copii, Aldrin și Collins câte trei. Toți erau piloți de vânătoare, iar primii doi făcuseră războiul din Coreea. Programul în care erau acum, Apollo, era cel de-al treilea în care americanii trimiteau oameni în spațiu.

Primul fusese Mercury, din ’59 până în ’63, urmat de Gemini, din ’65 până-n ’66. Toți cei trei membri ai echipajului Apollo 11 zburaseră în Cosmos și în timpul programului Gemini. Apollo fusese inițiat cu scopul specific de a trimite un om pe Lună. Primul zbor cu echipaj a avut loc în 1968, cu Apollo 7 (numerotarea e legată de accidentul Apollo 1, în care modulul a ars, cu echipaj cu tot, la sol). Apollo 8 ajungea până la Lună, Apollo 9 mergea pe orbita acesteia. Apollo 10 a exersat, în mai 1969, aselenizarea, pentru ca Apollo 11 să o facă, două luni mai târziu.

Misiunea a început pe 16 iulie, odată cu lansarea monstruoasei Saturn V, o rachetă în trei trepte înaltă de 110 metri, cu aproape trei milioane de litri de combustibil în rezervoare. Racheta a aruncat în spațiu naveta Apollo 11, care era formată din trei module: unul de comandă, un al doilea care îl deservea și modulul lunar, care avea să facă aselenizarea propriu-zisă. Collins urma să rămână în cel de comandă; Armstrong și Aldrin aveau să se mute în cel lunar.

După aselenizarea, modulul lunar îi va mai propulsa înapoi la modulul de comandă, cu tot cu probe, înainte de a fi abandonat. La fel, va fi abandonat și modulul de serviciu, astfel încât doar cel de comandă va ajunge înapoi pe Pământ. A fost nevoie de mai bine de trei zile pentru ca Apollo 11 să intre pe orbita lunii, două pentru întregul proces al aselenizării, trei pentru drumul de întoarcere – în total, opt zile și jumătate de la lansare până la amerizarea în Pacific.

Primul om pe Lună a fost urmărit în direct la tv, inclusiv în România

Aventura istorică a celor trei a fost urmărită, în direct la TV, de 5 – 600 de milioane de persoane din întreaga lume, ceea ce înseamnă, având în vedere populația Pământului la acea vreme, unul din cinci- șapte oameni. Probabil că erau destui cei care, în 1969, nu aveau acces la televizor, iar asta face și mai remarcabilă audiența transmisiunii.

Aselenizarea s-a difuzat și în România: și-o amintesc, vag, atât mama cât și bunica mea, deși variantele lor se contrazic un pic; atunci când i-am spus acest lucru, mama mi-a răspuns – fără a părea prea convinsă – că e posibil să fi văzut în reluare imaginile cu cei doi astronauți.

Ceva mai bine par să își amintească evenimentul cosmonautul Dumitru Prunariu și jurnalistul de știință Alexandru Mironov, ambii intervievați pentru un reportaj TVR despre transmisiunea din 1969. Mironov spune că a doua zi după aselenizare a plecat în Rusia, pentru a participa la o competiție de scrimă cu echipa națională, din care făcea parte. Nimeni acolo nu părea să știe că americanii ajunseseră pe Lună. Decizia României de a transmite aselenizarea reprezentase o excepție în blocul comunist: pentru majoritatea țărilor care făceau parte din acesta, în frunte cu URSS, evenimentul nu a existat pentru că reprezenta o victorie americană într-o competiție începută cu ani în urmă.

Cursa spațială, JFK și promisiunea unui om pe Lună

Pe 12 septembrie 1962, într-un discurs ținut în fața a 40 de mii de persoane adunate pe terenul de fotbal al Universității Rice din Houston, președintele american John F. Kennedy spunea că „we choose to go to the moon” și anunța că Statele Unite erau decise să pună un om pe Lună până la sfârșitul deceniului. Se intra în etapa finală a cursei spațiale. Nu există un consens cu privire la momentul la care a început această „cursă spațială”, prin care cele două super-puteri ale Războiului Rece, Statele Unite și URSS, au căutat să obțină întâietatea în explorarea spațiului; este clar, însă, că inițial a fost vorba de competiția pentru producerea rachetelor în scop militar.

Înainte de Al Doilea Război Mondial, oameni de știință din mai multe țări ajunseseră la concluzia că rachetele pot fi folosite pentru zborul în cosmos. Unul dintre aceștia a fost Wernher von Braun, care și-a pus talentul în slujba Germaniei naziste, interesată să folosească rachetele ca arme; Von Braun a fost inventatorul celebrei V2. La sfârșitul războiului, Von Braun s-a predat americanilor și a început să lucreze la programul balistic al acestora, care se afla în competiție cu cel sovietic care, de asemenea, utiliza know-how german.

O țară capabilă să construiască rachete balistice inter-continentale poate să ajungă și în spațiu, dat fiind că traiectoria acestora este sub-orbitală sau chiar orbitală, astfel încât demararea programelor balistice ar putea fi momentul zero al cursei spațiale; alte variante sunt testarea primei rachete inter-continentale de către sovietici, în 1957, sau anunțurile făcute de ambele puteri, cu doi ani mai devreme, că intenționează să lanseze sateliți. Prima mare victorie în cursa spațială au obținut-o sovieticii, care în 1957 au lansat primul satelit, Sputnik 1.

În anii următori, sovieticii au mai punctat de câteva ori împotriva americanilor, trimițând în spațiu primul animal, cățeaua Laika, și primul om, pe Iuri Gagarin; tot ei au reușit să lanseze și primele sonde către Lună. Succesul în cursa spațială era o chestiune de prestigiu, cu atât mai important în contextul Războiului Rece, în care fiecare tabără căuta să își atragă de partea sa noi națiuni și să le convingă că modelul pe care îl propunea era cel viabil (o campanie pentru câștigarea „inimilor și sufletelor” – hearts and minds – folosită intens câțiva ani mai târziu, în timpul războiului din Vietnam).

În plan intern, fiecare victorie sau înfrângere avea potențialul de a întări sau submina moralul populațiilor. Pentru guverne, importanța cursei spațiale trecea, însă, dincolo de beneficiile de imagine: semnifica superioritatea tehnologică. Kennedy a înțeles aceast lucru și i l-a transmis și Congresului în mai 1961, la o lună și jumătate de la zborul lui Gagarin, când a cerut fonduri suplimentare pentru explorarea spațiului și dezvoltarea de noi tipuri de rachete (inclusiv nucleare), combustibil și sateliți, precum și asumarea obiectivului de a trimite un om pe Lună. 16 luni mai târziu, publicul american afla că propunerea lui Kennedy devenise proiect național:

„Vom trimite pe Lună, la 240 de mii de mile de stația de control din Houston, o rachetă gigantică de peste 300 de picioare înălțime, adică lungimea acestui teren de fotbal, făcută din noi aliaje, dintre care unele nici nu au fost încă inventate, capabilă să suporte temperaturi și presiuni de câteva ori mai mari decât orice a fost experimentat vreodată, asamblată cu o precizie mai mare decât un ceas, cărând toate echipamentele necesare pentru propulsive, orientare, comunicare, alimentație și supraviețuire, într-o misiune care nu a mai fost încercată, către un corp ceresc necunoscut, iar apoi o vom aduce în siguranță pe Pământ, reintrând în atmosferă la viteze de peste 25 mii de mile pe oră, cauzând o căldură care echivalează cu aproximativ jumătate din temperatura Soarelui.”

În discursul de la Universitatea Rice, Kennedy a mai spus și că Houstonul, care fusese cândva un avanpost al vechii frontiere din Vest, avea să devină un avanpost al noii frontiere a științei și spațiului. Misiunea Apollo 11 – lansată de la Centrul Spațial John F. Kennedy din Florida – a fost coordonată de la Houston. În centrul de comandă al misiunii se afla și directorul de zboruri al NASA, Christopher Columbus Kraft; Raymond Cartier comenta, într-o corespondență pentru Paris Match, că nici măcar Jules Verne nu s-a gândit la un astfel de nume.

„The Eagle has landed”: clipa în care timpul s-a oprit

Jules Verne s-a gândit, însă, la o călătorie către Lună și a scris despre aceasta în romanul său De la Pământ la Lună, publicat în 1865. Scriitorul francez, care își imaginase un proiectil cu echipaj uman lansat din Florida și revenit pe Pământ prin amerizare în Pacific, a fost evocat de Neil Armstrong într-o transmisie de pe Apollo din timpul călătoriei de întoarcere acasă, pe 23 iulie.

Jules Verne a fost unul dintre precursorii literaturii SF, iar până atunci călătoriile spre Lună fuseseră apanajul creatorilor de SF și fantastic. Primul film SF, Voyage dans la Lune, din 1902, era pe această temă – și bazat, parțial, pe De la Pământ la Lună.

Se scriseseră cărți și povestiri care aveau ca premize călătorii înspre – sau baze pe – Lună. Nu e de mirare că, atunci când chiar s-a mers pe Lună, jurnaliștii au vrut să știe și ce cred cei care scriseseră despre asta , mai ales că unii dintre ei anticipaseră cu o precizie remarcabilă ceea ce se întâmpla.

Walter Cronkite era, în 1969, o legendă a televiziunii americane de știri. Fusese poreclit „the most trusted man in America (omul cu cea mai mare credibilitate din America)” și lui i s-a încredințat microfonul în timpul celei mai mari transmisiuni din istorie. Din cele 30 de ore cât a durat transmiterea în direct a întregului proces al aselenizării, Cronkite, care avea peste 50 de ani, a stat pe post 27. Invitații săi în preajma orei aselenizării propriu-zise au fost doi scriitori de SF cunoscuți – și, mai ales, respectați – pentru cunoștințele lor științifice: Arthur C. Clarke și Robert A. Heinlein. Heinlein scrisese literatură pulp despre călătorii pe Lună; Clarke era, împreună cu Stanley Kubrick autor al scenariului pentru 2001: O odisee spațială, filmul care făcuse senzație cu un an înainte și în care apărea și o bază pe Lună. În plus, Clarke preconizase sateliții geostaționari cu mulți ani înainte de lansarea primului dintre aceștia. Discuția lui Cronkite cu Clarke și Heinlein a început după ce cu toții urmăriseră aselenizarea.

Aceasta avusese loc la 102 ore și 46 de ore de când racheta Saturn fusese lansată de pe Pământ și la mai bine de două ore și jumătate de când modulul lunar, Eagle, se desprinsese de cel de comandă, Columbia, pentru a-și începe coborârea. Neil Armstrong rostise prima dintre frazele care aveau să intre în istorie: „Houston, Tranquility Base here. The Eagle has landed (Vulturul a aterizat)” . De la Houston îi răspunsese, după o pauză de câteva secunde și începând cu o bâlbă – „Roger, Twan…Tranquility” – Charles Duke, el însuși astronaut (avea să devină, după mai puțin de trei ani, cel de-al zecelea și totodată cel mai tânăr om care a pășit pe Lună). „We copy you on the ground, continuase Duke. You got a bunch of guys about to turn blue. We’re breathing again. Thanks a lot”

Pe pagina NASA unde e publicat jurnalul de bord adnotat al misiunii Apollo 11, autorul transcrierii observă că e ușor de înțeles de ce Duke nu-și găsise inițial cuvintele: fusese copleșit de concentrarea intensă a ultimelor minute, dar și de entuziasm și emoție pentru ceea ce se realizase: omul era pe Lună.

„Timpul s-a oprit pentru mine și cred că s-a oprit pentru toată lumea”, a spus Arthur C. Clarke atunci când Walter Cronkite l-a întrebat ce a simțit când a văzut aselenizarea. „A fost ca o gaură în istorie și toată lumea…totul, inima mea s-a oprit, răsuflarea mi s-a oprit”. Cronkite i-a răspuns că pățise același lucru și că nu-și poate imagina un moment care să îl egaleze pe acela, poate doar dacă ar veni cineva și ar spune că războaiele au luat sfârșit odată pentru totdeauna.

Nici Heinlein, care a intervenit în emisiunea de la CBS din California (Cronkite și Clarke erau la New York) nu și-a ascuns entuziasmul:

„Este cea mai măreață zi la care omenirea a fost martoră, este cea mai importantă zi din istorie, este cel mai important lucru de când omul a învățat să vorbească”.

Au trecut mai bine de șase ore de la aselenizare până când Neil Armstrong și Buzz Aldrin să deschidă trapa modulului lunar; în acel moment, misiunea începuse de 109 ore și 7 minute. Armstrong a mai avut nevoie de 17 minute pentru a se strecura prin trapă și a coborâ treptele. La 109:23:38, astronautul anunța că este la baza scării și observă că trenul de aterizare se afundase doar câțiva centimetri în solul lunar, care părea a fi foarte fin, ca un praf.

La 109:24:12, Armstrong transmite către Houston că va coborî de pe scară. Urmează o pauză de nouă secunde, în care pune, prudent, un picior pe sol, în timp ce continuă să se țină cu o mână de scară. Vorbește din nou, pentru toți cei peste 500 de milioane de oameni care îl urmăresc în acel moment: „That’s a small step for (a) man; one giant leap for mankind”. Era ora 02:56 GMT, pe 21 iulie 1969.

Câteva minute mai târziu, lui Armstrong i s-a alăturat și Buzz Aldrin. Ieșirea a durat peste două ore, timp în care astronauții au colectat mostre de sol, au instalat echipamente pentru experimente, au înfipt steagul Statelor Unite și au făcut numeroase fotografii. Au purtat o scurtă convorbire și cu președintele Richard Nixon, intrat în legătură directă cu ei de la Casa Albă pentru că, nu-i așa, ce politician ar rata un astfel de moment? La 5:11 GMT, cei doi închideau în urma lor trapa modulului lunar.

„De mii de ani omul a visat să pășească pe Lună; acum, după ce am văzut că s-a întâmplat, știind că s-a întâmplat, tot pare a fi un vis”, a spus Cronkite, căruia i se părea că și imaginile pe care tocmai le văzuse aveau ceva de vis în ele, cu cele două siluete fantomatice, coloritul alb, negru și gri, spațiul cosmic care se vedea pe fundal, peisajul stâncos în care astronauții mergeau, săreau, păreau a fi pe punctul de a intra în derivă. Athur C. Clarke simte la fel: are senzația că se va trezi, dintr-o clipă în alta, cu capul pe mașina sa de scris.

Viitorul glorios care n-a mai venit

Arthur C. Clarke comenta, referindu-se la perpetua gâlceavă a oamenilor, că realizări precum aselenizarea fac din ce în ce mai intolerabile prostiile de pe Pământ și glumea că sonda sovietică Luna 15, aflată pe orbita Lunii în aceeași perioadă, urma să aselenizeze cu o sticlă de vodcă pentru echipajul Apollo 11.

Dacă putem admite, mormăind, că sticla de vodcă s-a dat, la modul simbolic – cele două mari puteri cooperează în programul Spației Stațiale Internaționale și, de aproape un deceniu, astronauții americani ajung în spațiu la bordul rachetelor rusești Soyuz – nu același lucru se poate spune și despre „prostiile” de pe Pământ, care au continuat să ne distragă atenția de-a lungul acestor 50 de ani.

Războiul Rece a mai continuat încă 20 de ani după aselenizare, iar încheierea sa nu a pus capăt competiției geopolitice: chiar acum, Statele Unite și Federația Rusă sunt în pragul unei noi curse a înarmărilor, granița de est a NATO e marcată de tensiuni de când Rusia a anexat Crimeea și s-a amestecat în Donbass, Beijingul ridică tot mai mult mizele în Marea Chinei de Sud; la toate astea se adaugă războaie și crize în regiuni în care marile puteri ori aliați ai acestora au interese și chiar sunt implicate direct sau indirect. Iar anii care au trecut de la Războiul Rece până în prezent nu au fost nici ei lipsiți de crize și războaie.

Doar 12 oameni au pășit pe Lună – iar ultimii doi, membri ai echipajului Apollo 17, au făcut-o în decembrie 1972. O nouă expediție pe Lună ar putea avea loc doar în 5 ani, ceea ce înseamnă că vor fi trecut 52 de ani de la Apollo 17. Este un interval enorm, dacă ne gândim la optimismul și așteptările din 1969.

În emisiunea lui Cronkite, Robert A. Heinlein prezicea că până la sfârșitul secolului pe Lună vor fi spitale pentru persoanele în vârstă și cardiace, cărora gravitația redusă urma să le ușureze mult viața. Arthur C. Clarke spunea că am ajuns acolo unde ne este locul – și că omul poate face, odată ajuns în spațiu, un salt evolutiv asemănător cu cel al primelor ființe care au ieșit din apă și au colonizat Pământul. Deciziile cu privire la explorarea și eventuala colonizare a Lunii nu au fost luate, însă, de entuziaști ca Heinlein și Clarke. Chiar dacă programul spațial a fost impulsionat de oameni care visau să ajungă la stele, finanțarea sa și direcția pe care a urmat-o au fost stabilite de persoane mai orientate către ce se întâmpla pe Pământ, de politicieni și tehnocrați pentru care prima pragmatismul. URSS fusese învinsă în cursa spațială.

Au apărut alte priorități. S-a considerat că era mult prea costisitor să mergi pe Lună – un argument cumva șubred dacă ne gândim că întreg programul Apollo a costat aproximativ 25 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă 175 de miliarde în banii de astăzi, în timp ce Războiul din Irak, de pildă, declanșat pentru a găsi iluzoriile arme de distrugere în masă, a fost de peste zece ori mai scump. Evident că faptul că nu s-a mai mers pe Lună nu înseamnă că tehnologia – sau explorarea spațială – au stat în loc; din contră, s-au făcut progrese remarcabile și poate cel mai la îndemână exemplu este acela că un (deja banal) smartphone are o putere de calcul mult mai mare decât computerele de pe Apollo 11.

Este, sunt convins, un viitor pe care oamenii anului 1969 l-ar găsi din multe puncte de vedere remarcabil sau surprinzător. Dar nu este viitorul care părea promis de cucerirea Lunii.

L-am întâlnit pe Arthur C. Clarke la mai bine de 38 de ani de la aselenizare, în ianuarie 2008. Era prea slăbit de vârstă și de boală pentru a-mi putea acorda un interviu, cum sperasem; a acceptat, însă, să îi pun o singură întrebare. Am vrut să aflu dacă, dat fiind felul în care arăta lumea atunci – încălzire globală, război împotriva terorismului etc. – încă mai era optimist. Mi-a răspuns că dacă ești pesimist se poate întâmpla exact lucrul de care te temi, pentru că unele „profeții” au tendința de a se îndeplini singure, astfel încât el era optimist, dar realist.

Cred că răspunsul lui înseamnă că, deși încă mai credea că viitorul pe care îl anticipase poate fi posibil, știa foarte bine cine va trebui să facă posibil acel viitor. La două luni după ce l-am întâlnit, scriitorul înceta din viață. N-a mai apucat să vadă întoarcerea omului pe Lună.

Din nou la revistele din Bagdad despre primul om pe Lună

Bagdadul anilor ’90 era o umbră a orașului care, cu doar câțiva ani mai devreme, fusese comparat cu Beirutul de dinainte de războiul civil. După ce invadase Kuwaitul, Irakului i se impusese un embargo sever, care pusese rapid economia pe butuci, mai ales că aceasta se resimțea după lungul și sângerosul război purtat cu Iranul în anii ’80. Dinarul se devalorizase de câteva mii de ori, iar salariile celor mai mulți irakieni se ridicau la doar câțiva dolari, o sumă mai mică decât ce aveam eu, pe săptămână, ca bani de buzunar.

Oameni care obișnuiau să își facă toate vacanțele în Europa depindeau, acum, pentru a supraviețui, de rațiile alimentare – și alea insuficiente – acordate de guvern, iar unii dintre ei căutau să facă un ban în plus vânzând ce aveau prin casă. Se schimbase ceva și în felul de-a fi al orașului, care era mai puțin cosmopolit decât înainte, cu o elita urbană și intelectuală subțiată de emigrație în timp ce pe străzi se vedeau tot mai mulți „shruggies”, un termen care mot-a-mot s-ar traduce prin „sudist” dar avea, mai degrabă, sensul unor cuvinte de argou ca „meltean”. În căutarea legitimității șubrezite de înfrângerea din Războiul din Golf și de revolta șiiților din sudul Irakului, Saddam le-a dat o mai mare libertate de mișcare imamilor și a permis și ca triburile să recâștige o parte din influența pierdută în anii în care se făceau eforturi pentru modernizarea și laicizarea Irakului.

Nu am de unde să știu cine scosese la vânzare cele două numere din Paris Match – poate chiar cel care le păstrase timp de mai bine de 25 de ani, poate cineva care le preluase când proprietarul inițial murise sau plecase din țară. Imaginea lor, însă, pe Mutanabbi, întinse pe un carton în așteptarea unui mușteriu, mi se pare cumva miraculoasă. Parcă ar fi fost o fereastră către o altă lume. O lume în care sute de milioane de oameni, din Houston și New York până-n Paris, Bagdad și București, și-au ținut, cu toții, răsuflarea în timp ce Armstrong cobora piciorul de pe scară, apoi l-au însoțit în uriașul său salt.