Cum vorbim despre ce nu am trăit
Andrei a trecut granița cu un bagaj incalculabil și cu mâinile în buzunare, la fel ca eroii poveștilor pe care le asculta în copilărie la casetofonul Maximal. Vise, teroare, iluzii, abandon, abuz, durere, depresie, adicție, speranță, frică, morți nedrepte ori nedemne – ale lui, ale familiei și ale prietenilor, ale comunității și ale societății, toate în căutarea unui epilog. Mă întreabă de când sunt aici, dar ceea ce vrea să afle este cât timp trebuie să treacă, departe de România, ca să uite de ce a plecat. Își imaginează că va înceta să existe într-un loc pe măsură ce se va recompune într-un altul, că distanța fizică se va confunda cu distanțarea emoțională și că, astfel, trecutul lui va avea un alt viitor – unul mai bun.
Uneori are senzația că e plecat de o viață. Monotonia singurului țel, acela de a clădi, cu orice mijloace, lumea lui interioară, distorsionează timpul într-o formă de atemporalitate. Dăm înainte, îmi zice. E fericit, câștigă bine: la început a lucrat cu ziua, acum este angajat pe proiect. Vorbește simplu și curat, râde când îmi povestește cum ai lui îi zic că s-a schimbat și că se tem că o să îi uite. Cum să-i uit? spune. Nici să vreau… Își îndreaptă cu un gest nenecesar gulerul tricoului fără să creadă nimic din ceea ce gândește.
Ca trezit din somn, se apleacă, adunat peste toată ființa lui, cedând fără ezitare iluziilor simțurilor. Departe de inepuizabilul haos al lumii, începe să descrie în metafore și analogii aproximative tot ceea ce vede: spectacolul unei zile de vară, munți impresionanți, bărci albe ori albastre sub un apus răvășitor. Dialogul acesta cu el însuși descrie un prezent, dar este o mărturisire a tuturor formelor în care binele a fost absent, un cimitir al memoriei, îmbrăcat de sărbătoare.
A deveni profund conștient de toate formele absenței e parte din călătoria eroului, dar a lua totul de la capăt fără a te dizolva în mâhnire, a cuceri binele ca și cum ți s-ar fi cuvenit încă de la început, asta e ceva ce nu își putuse imagina că urma să confrunte. Un pește auriu! Arată spre luciul apei înainte să știe că urmărește o umbră de lumină și că își fixează privirea pe nimic. La picioarele lui, pești în culoarea fumului se unduiesc de-a lungul apei, confundându-se cu restul naturii. Viața se lărgește de ambele părți, ca o plajă infinită, dar Andrei își netezește părul în așteptarea viitorului.
Christian s-a născut și a crescut, alături de doi frați, într-unul dintre cartierele mărginașe ale Zurichului. Este tâmplar, stă la două străzi de casa în care a copilărit, își face cumpărăturile din locul în care își cheltuia banii de buzunar și este colegul lui Andrei. Ai lui l-au îndrumat de mic spre o meserie. E fericit, îi place ce face, locuiește aproape de ai lui și călătorește când are ocazia. Christian este voluntar la biserica din cartier, unde, printre altele, organizează colecta de haine pentru satele României. De două ori pe an publică un anunț în ziarul cartierului, deși localnicii donează tot anul pentru copiii din România. Nu a fost niciodată acolo, dar și-ar dori să ajungă – a auzit că peisajele sunt frumoase și că oamenii sunt primitori. Uneori are senzația că deja a fost, atât de mult îi vorbește Andrei despre locul copilăriei lui, despre gustul mâncării și al vieții.
Andrei și Christian trec zilnic, în drum spre casă, pe lângă lacul din centrul orașului. Din când în când, se opresc să bea o bere, să mai lungească ziua și să își povestească unul altuia viețile – cele trecute, cele viitoare și cele extraordinare. – Comenteaza pe Contributors.ro