De ce a renunțat Ucraina la arsenalul său nuclear, al treilea ca mărime din lume după căderea URSS? Între visurile legate de o democrație liberală și îngrijorările privind Rusia
Președintele sovietic Mihail Gorbaciov își anunța demisia pe 25 decembrie 1991 și înmâna servieta nucleară președintelui Federației Ruse, Boris Elțîn. Acest ultim act a consfințit dispariția Uniunii Sovietice. Însă în urma sa rămânea uriașul arsenal nuclear sovietic, o mare parte a acestuia aflându-se în Ucraina.
Problema pentru liderii militari de la Moscova era că arsenalul nuclear al URSS se afla nu în una, ci în patru țări acum suverane: Belarus, Kazahstan, Ucraina și Rusia.
Această situație fără precedent a alimentat temeri conform cărora urmează să înceapă cel mai mare val de proliferare nucleară din istorie, îngrijorări care din fericire nu s-au materializat.
Statele Unite și aliații săi și-au exprimat însă așteptarea ca un singur stat cu capabilități nucleare să rămână în urma prăbușirii Uniunii Sovietice și toată lumea a înțeles că acel stat va fi Rusia.
În timp ce oficialii din Belarus și, după o scurtă ezitare, cei din Kazahstan s-au conformat acestei dorințe, în Ucraina dezarmarea nucleară a urmat un traseu mai complicat și dificil.
Intenția inițială a Ucrainei de a deveni un stat fără arme nucleare, consemnată în Declarația Suveranității din 1990, a lăsat loc unei poziții mai nuanțate la scurt timp după ce țara și-a obținut independența în anul următor.
Ucraina afirma că, în calitate de stat succesor al Uniunii Sovietice, este proprietarul de drept al arsenalului nuclear de pe teritoriul său, al treilea cel mai mare din lume la momentul respectiv: 176 de rachete balistice intercontinentale (ICBM), 1.240 de focoase nucleare și 44 de bombardiere strategice înarmate cu sute de rachete nucleare de croazieră.
Arsenalul nuclear al Ucrainei
Au urmat dezbateri interne aprinse și negocieri internaționale intense. La jumătatea lui 1993 un acord ca Ucraina să renunțe la armele sale nucleare părea departe de a fi sigur.
Însă în 1994 Kievul se alătura Tratatului de Neproliferare Nucleară ca stat non-nuclear, fiind de acord să transfere toate focoasele sale nucleare Rusiei și să dezmembreze, cu asistență tehnică din partea Statelor Unite, toate ICBM-urile, silozurile, bombardierele și rachetele nucleare de croazieră de pe teritoriul său.
Tânăra țară primea în schimb despăgubiri pentru materialele de fisiune din focoase și garanții de securitate din partea statelor nucleare recunoscute.
În mod contraintuitiv, nu moștenirea arsenalului a oferit Ucrainei cea mai mare oportunitate de a deveni un stat nuclear întrucât, în momentul disoluției Uniunii Sovietice, toate armele strategice erau controlate printr-un sistem centralizat ale cărui chei au rămas la Moscova.
Cel mai important atu pe care l-a avut Kievul a fost „know how”-ul său științific și capacitatea industrială militară care a contribuit la construirea arsenalului URSS.
Această capacitate tehnică ar fi permis ca Ucraina să își asume controlul direct asupra armelor aflate pe teritoriul său și să producă pe cont propriu materialele necesare armelor nucleare, dacă ar fi dorit să facă asta.
Fetiță uitându-se la o rachetă expusă în public cu puțin timp înainte de destrămarea Uniunii Sovietice (FOTO: Neil Proctor / Alamy / Profimedia Images)
Ucraina avea capacitatea de a produce arme nucleare după căderea Uniunii Sovietice
Orașul Dnipropetrovsk, în prezent Dnipro, era locul în care se afla biroul de proiectare Iujnoie și fabrica de rachete Iujmaș, cel mai mare producător de ICBM-uri pentru arsenalul sovietic.
Fabrica Iujmaș a produs 46 din cele 176 de rachete aflate pe teritoriul Ucrainei, cele din seria SS-24s, și avea capacitatea de a le întreține și moderniza.
Orașul Harkiv, un nod important al industriei militare sovietice, găzduia biroul Khartron care a proiectat sistemele de țintă și ghidare pentru ICBN-urile SS-19, 130 din acestea aflându-se în Ucraina.
Expertul american în securitate nucleară Bruce Blair estima în 1995 că, în pofida obstacolelor tehnologice, „costurile inițiale [pentru Ucraina] ale încropirii unei forțe de descurajare din activele moștenite sau confiscate ar fi relativ mici”.
Deși Ucrainei îi lipseau instalații de îmbogățire a uraniului și reprocesare a plutoniului sau fabrici de focoase, ea mina minereul de uraniu necesar pentru rachete și opera două reactoare nucleare de cercetare, alături de alte 15 reactoare folosite de centralele nucleare de pe teritoriul său.
Printre acestea se număra și un reactor de tip RBMK aflat la Cernobîl (și operațional până în 2000), acesta producând uraniu combustibil iradiat, bogat în plutoniu necesar armelor nucleare.
Ucraina a avut expertiza chimică și metalurgică necesară dezvoltării unui arsenal nuclear, componente electronice de precizie, două institute prestigioase de fizică la Kiev și Harkov și o fabrică de apă grea pe Nipru, la Dniprodzerjînsk, în prezent Kameanske.
Ucrainenii ar fi putut avea de asemenea acces la modele sovietice de ultimă generație pentru focoasele nucleare, acesta fiind împărtășite cercetătorilor de la Iujmaș înainte de prăbușirea URSS.
Un studiu de fezabilitate realizat de cercetătorii ucraineni în 1993 a concluzionat că Ucraina are capacitatea tehnică de a realiza centrifuge de producție și să îmbogățească uraniu în decurs de 5-7 ani.
Pe scurt, în afară de armele propriu-zise, Ucraina a moștenit cunoștințele științifice, tehnologice și capacitatea industrială care ar fi plasat-o într-o poziție de invidiat pentru orice țară care își dorește un arsenal nuclear.
Cercetători ucraineni în interiorul centralei de la Cernobîl (FOTO: SSE Chornobyl NPP / SWNS / Profimedia Images)
Ucrainenii visau ca țara lor să devină o democrație liberală
Ucraina nu are arme nucleare în prezent nu fiindcă i-a lipsit expertiza științifică sau tehnică, ci fiindcă n-a avut motivația politică pentru a deveni un stat nuclear. Povestea Ucrainei sugerează de asemenea că motivele pentru un program nuclear sunt modelate și de modul în care o țară se raportează în legătură cu ordinea mondială condusă de Occident.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Ucraina s-a găsit într-o situație de securitate periculoasă în contextul în care relațiile sale cu Rusia s-au răcit rapid.
Politicienii de la Kiev aspirau ca țara lor să fie recunoscută drept un stat succesor al URSS, pe picior de egalitate cu Rusia, și s-au gândit că această egalitate ar trebui să fie obținută și în domeniul nuclear.
Prin urmare, ei au militat cu succes ca Ucraina să fie inclusă ca parte distinctă în Tratatul pentru Reducerea Armelor Nucleare Strategice (START), semnat de Statele Unite și Uniunea Sovietică cu doar câteva săptămâni înainte de prăbușirea acesteia.
Nu ar trebui uitat nici că Ucraina a avut parte de un lobby intern puternic din partea industriei militare care, după dispariția comenzilor venite de la Moscova, susținea păstrarea rachetelor ICBM produse în Ucraina și dezvoltarea unor sisteme de înlocuire pentru când acestea urmau să ajungă la finalul ciclului lor de viață la începutul anilor 2000.
Însă această combinație de factori, de la mediul de securitate primejdios, la interesele interne, nu au dus totuși la crearea unui arsenal de descurajare ucrainean fiindcă motivații politice la fel de puternice se opuneau acestuia.
Dacă Ucraina ar fi dezvoltat un program nuclear propriu, ea ar fi fost cu siguranță izolată pe scena internațională și supusă unor sancțiuni care ar fi împiedicat integrarea țării în economia internațională și ar fi afectat achizițiile de combustibil nuclear necesar centralelor sale civile.
Mai mult, Ucraina, o tânără națiune suverană ce tocmai scăpase din gulagul comunist, aspira să devină o democrație liberală și un cetățean reputabil al lumii. Ea nu a renunțat la armele sale nucleare doar datorită unor lucruri pe care dorea să le evite ci și fiindcă voia să devină un anumit tip de stat.
Bill Clinton, Boris Elțin și președintele ucrainean Leonid Kravciuk au semnat la Moscova acordul de dezarmare nucleară a Ucrainei (FOTO: Alexander Makarov / Sputnik / Profimedia Images)
Îngrijorările legate de un conflict cu Rusia
Paradigma din Occident asupra armelor nucleare, dominată de teoriile privind rolul lor de descurajare, a avut dificultăți în a explica de ce unele țări ar trebui să renunțe la opțiunea nucleară.
În vara lui 1993 publicația The Economist argumenta într-un articol numit „Ucraina: un stat nuclear”, un argument făcut și în revista Foreign Affairs de reputatul specialist în relații internaționale John Mearsheimer, că Ucraina va – și ar trebui – să își păstreze arsenalul nuclear, un război cu Rusia fiind inevitabil în caz contrar.
După cum s-a dovedit, John Mearsheimer avea dreptate în privința războiului cu Rusia. Însă se pare că occidentalii se gândeau mai mult la arsenalul nuclear al Ucrainei ca factor de descurajare decât o făceau ucrainenii.
Aproape nimeni din Ucraina nu vorbea vreodată despre armele nucleare în termeni de descurajare, cea mai populară doctrină militară privind armele nucleare în Occident.
Dezbaterile aprinse ce au avut loc în Ucraina în vara lui 1993 erau despre valoarea politică, nu militară, a armelor nucleare.
Pentru președintele ucrainean Leonid Kravciuk și diplomații ucraineni, deținerea unor arme nucleare însemna simplu dreptul la compensații corecte, atât în ceea ce privește plătirea materialelor de fisiune din focoase, cât și legat de garanțiile de securitate ce pot fi obținute din partea Statelor Unite și Rusiei.
O facțiune din parlamentul ucrainean a încercat să militeze pentru o abordare mai îndrăzneață și amânarea denuclearizării. Însă chiar și membrii acesteia vedeau moștenirea nucleară a țării nu în termeni militari, ci mai degrabă ca un atu politic: prezența armelor nucleare în Ucraina garanta că Occidentul va continua să acorde atenție țării și să împiedice un potențial conflict cu Rusia.
Singurul susținător vocal din Ucraina al păstrării unui arsenal nuclear cu rol de descurajare era general-maiorul Volodimir Tolubko, un parlamentar și fost comandant al diviziei de rachete strategice.
Acesta a declarat public că renunțarea unilaterală la armele nucleare de către Ucraina este un gest „romantic și prematur” și că țara ar trebui să își păstreze rachetele SS-24S despre care spunea că ar fi suficiente „pentru a descuraja orice agresor”.
Însă chiar și Tolubko a fost în general mai puțin specific în privința rolului de descurajare al arsenalului nuclear și a vorbit ocazional despre operarea în comun cu Moscova a armelor nucleare de pe teritoriul Ucrainei, o poziție care nu a găsit susținere în rândul liderilor de la Kiev.
Liderii ucraineni nu s-au gândit la rolul descurajării nucleare
De ce a fost descurajarea nucleară o idee atât de marginală în Ucraina?
Un prim motiv ar fi că liderii politici ai țării aveau puțină experiență în ceea ce privește subtilitățile complexe ale strategiilor nucleare iar gânditorii sovietici din domeniul militar care i-ar fi putut educa au rămas la Moscova.
În ceea ce privește liderii din forțele armate ucrainene, ei erau mai preocupați de provocările multiple ale construirii unei armate convenționale din numărul mare de soldați sovietici neplătiți care au rămas în Ucraina.
Puternicul lobby ucrainean din domeniul rachetelor era la rândul său interesat doar de comenzi și contracte, nu de descurajarea nucleară. Când a văzut că șansele de a păstra cele 46 de rachete ICBM SS-24 în Ucraina au scăzut dramatic, oamenii de afaceri ucraineni și-au schimbat rapid prioritățile, devenind mai interesați de intrarea pe piețele civile internaționale.
Nu în ultimul rând, fostul președinte Kravciuk a fost la rândul său văzut ca o persoană care are o antipatie față de toate lucrurile ce țin de domeniul nuclear.
Rarele sale comentarii asupra utilității militare a armelor nucleare trădează faptul că el nu și le putea imagina decât într-un scenariu de război și că, în calitate de șef suprem al forțelor armate, el va fi persoana responsabilă de ordinul de lansare, un gând pe care îi respingea imediat.
Kravciuk, un propagandist care a urcat treptat în ierarhia Partidului Comunist, se îndoia de propria credibilitate în emiterea unui astfel de ordin. Unii analiști consideră că atitudinea sa era născută din sinceritate, mai degrabă decât naivitate.
Ucraina a încheiat în cele din urmă acordul privind renunțarea la armele nucleare într-o perioadă scurtă de timp și cu un cost scăzut pentru Occident. Kievul a obținut din înțelegere recunoașterea legimității pe care o dorea după destrămarea URSS și a îngrijorărilor sale de securitate.
În pofida tuturor ingredientelor favorabile proliferării nucleare, Ucraina a ales să renunțe la arsenalul său și povestea sa a fost prezentată timp de decenii drept un mare succes.
Însă astăzi ucrainenii nu mai sunt atât de siguri că au luat decizia corectă. Un sondaj de opinie făcut după anexarea Crimeii și declanșarea războiului separatist din estul țării, cu susținerea Moscovei, arăta că aproape jumătate din ucraineni și-ar dori ca Ucraina să devină o putere nucleară.
Date fiind noile tensiuni provocate de Rusia la granițele Ucrainei și îngrijorările legate de o invazie pe scară largă, numărul lor a crescut cu siguranță.
Sursă: War on the Rocks.
Citește și:
INTERVIURILE HotNews.ro