De ce contează Hagia Sophia

Pentru lumea secularizată, decizia de a reconverti un muzeu UNESCO într-o moschee este o surpriză neplăcută, în special pentru că se petrece într-o țară deocamdată laică. Cu puține excepții, gestul lui Recep Tayyip Erdoğan a fost blamat. Unele excepții sunt paradoxale, pentru că vin din rândul unor prelați creștini. Pentru aceștia din urmă, secularizarea este demonică de-a dreptul, iar ideea de a face un muzeu dintr-un locaș de cult este o profanare. Ei salută sofistic transformarea Hagiei Sofia în moschee ca victorie împotriva secularismului, rămânând dezarmant de miopi la motivațiile acestei decizii, care țin mai degrabă de politic, decât de religios. Instrumentalizarea religiosului de către politic are însă o istorie foarte lungă.

Relația strânsă dintre politic și religios coincide, de fapt, cu începuturile primelor forme de organizare socială. Politica, în forma ei primară, se naște pe un teren religios. Cele trei mari religii monoteiste nu diferă în acest sens. Pentru iudaismul veterotestamentar, legile divine sunt date poporului ales, acestea nefiind, în primă instanță, universale, ci specifice Israelului. Creștinismul cultivă la rândul său un model propriu de sincronizare între politic și teologic, iar exemplul mai mult decât grăitor în această privință poate fi găsit chiar în timpul domniei lui Iustinian I (527-565), ctitorul Hagiei Sophia. Iustinian reușește să teoretizeze acest consens: cunoscuta armonie – mai exact, simfonie – dintre autoritatea imperială (imperium) și ceea sacerdotală (sacerdotium), în care vioara întâi este, de cele mai multe ori, însuși împăratul. Construită în urma înăbușirii violente a revoltei Nika, (1) Hagia Sophia avea să reafirme și să consolideze centrul politico-religios al Bizanțului. Iustinian reconfigurează noul Ierusalim, aducând „cerul pe pământ” cu un nou templu al lui Solomon, trimițând în același timp rivalilor săi politici dinăuntrul și din afara imperiului mesajul unei puteri inexpugnabile. De aceea, orice vis triumfalist asupra Bizanțului avea să comporte de-al lungul veacurilor ca punct culminant intrarea triumfală în Hagia Sophia.

Nimeni nu e naiv să creadă că intrarea lui Erdogan în Hagia Sophia este cauzată (doar) de evlavie. Istanbul nu avea nevoie urgent de încă o moschee. Una în plus, fie ea și uriașă, nu era vitală pentru credincioșii musulmani: în 2013, Istanbul avea 3 113 de moschei, cele mai multe din toată Turcia; tot aici se află și cea mai mare moschee din Turcia, Çamlıca Camii, care poate găzdui până 63 000 de oameni și a cărei construcție a trecut peste criticile interne conform cărora nu ar servi, de fapt, unor nevoi reale. Dacă partida lui Erdogan nu a reușit să coaguleze suficiente voturi încât să câștige primăria Istanbulului, poate că astfel de intervenții în forță îi vor aduce mai multă susținere în ceea ce rămâne încă fieful celor cu opțiuni kemaliste. Erdogan ar fi putut să mai aștepte până în 2023, anul alegerilor prezidențiale în Turcia, dar s-a grăbit, cel mai probabil și pentru a distrage atenția de la problemele domestice de natură economică. Discursul șovin de tip Make the Ottoman Empire Great Again! şi dramaturgia intervențiilor sale publice cu referințe multiple la marii cuceritori otomani (cum este inaugurarea primei rugăciuni în fostul muzeu) vin pe un teren deja pregătit. Neo-otomania s-a tot consolidat în ultimii ani, fără prea multe subtilități. Erdogan a făcut să fie un eveniment de presă faptul că a vizionat înainte de premiera oficială controversatul film Fetih 1453, din 2012. Pe lângă alte inadvertențe istorice ale peliculei, care narează cucerirea Constantinopolului din perspectivă otomană, la momentul 2:01:00 se poate vedea o rescriere a istoriei ca la carte: Mahomed al II-lea intră triumfal în Constantinopol și mesianic în Hagia Sophia, unde își etalează mărinimia față de cei care sperau la un ultim refugiu în biserică. Filmul a fost foarte apreciat de publicul turc, ajungând să fie, în doar 18 zile de la premieră, cel mai vizionat film în Turcia. Cinematografia își permite legitim grade variabile de ficțiune; dar atunci când politicul proliferează aceeași coregrafie fictivă vorbim deja de propagandă și de falsificare a trecutului – după cum se poate vedea în discursul lui Erdogan în care încearcă să justifice de ce e nevoie ca Hagia Sophia să redevină moschee (în special de la minutul 4:54 până la 5:14, unde invocă cruțarea vieților și libertăților bizantinilor de către Mahomed al II-lea, care, de fapt, nu prea a avut loc). Sultanul a acordat într-adevăr libertate religioasă creștinilor din lărgitul Imperiu Otoman, dar nu în ziua Constantinopolului, cum indică filmul și repetă Erdogan, și nici în zilele imediat următoare cuceririi. E drept că, după ce inițial le promisese soldaților că vor avea libertate timp de trei zile să facă ce vor în cetatea cucerită, atât de mare a fost masacrul, încât sultanul i-a oprit după doar o zi. Realitatea a fost deci dramatic diferită de cea prezentată cinematografic, dar și politic, în „cronica” după Erdogan a primei intrări otomane în Hagia Sophia din 1453, pe care președintele Turciei încearcă să o emuleze prin propria lui „intrare triumfală” în Hagia Sophia în 2020. Decupajul lui Erdogan contrazice bibliografia clasică pe subiect, bibliografie pe care o recomandă înseși universitățile respectabile din Turcia. Ce s-a întâmplat la căderea Constantinopolului în toată cetatea, inclusiv în Hagia Sophia, nu a purtat în nici un fel pecetea vreunei generozități de moment, ci a urmat logica sângeroasă a oricărei cuceriri: supraviețuitorii au fost vânduți ca sclavi, bătrânii refugiați în Hagia Sophia au fost uciși, iar femeile violate, după cum atestă cronicile contemporane evenimentului. (2) Cu același aplomb cu care neagă genocidul Armean, Turcia, la nivelul discursului politic, își rescrie istoria, făcând-o și mai glorioasă. Acum, când vestul devine foarte sensibil la comemorarea în spațiul public a personalităților care au avut un rol în proliferarea sclaviei, Erdogan elogiază figura celui care, în primele 24 de ore după cucerirea Constantinopolului, a transformat în sclavi cel puțin jumătate din populația orașului (conform celor mai optimiste estimări), care număra la acea vreme în jur de 50 000 de oameni.

Amintirea căderii Constantinopolului a rămas pentru creștinătatea europeană, îndeosebi pentru cea răsăriteană și încă și mai mult pentru cea grecească, o rană deschisă. Transformarea moscheii Ayasofya în muzeu după rezoluția lui Kemal Atatürk a venit ca un armistițiu peste veacuri între lumea otomană și cea europeană. Într-o Turcie modernă am fi sperat ca această transformare să fie de durată. Într-o Turcie tolerantă, ne-am fi așteptat ca Istanbul, cu extraordinara sa moștenire pre-islamică, să joace rolul (predestinat prin poziționarea geografică) de spațiu de întâlnire între islam și creștinism. Hagia Sophia ar fi putut să devină un spațiu în care cele două religii monoteiste s-ar fi putut întâlni nu numai sub aceleași ziduri, ci într-un dialog interreligios autentic, (3) care să funcționeze dincolo de ecumenism birocratic. (4) În schimb, Erdogan alimentează prin decizia sa tendințe fundamentaliste atât din islam, cât şi, indirect, din creștinătate. Mai mult, acest gest are potențialul de a reaprinde recentele conflicte din Balcani între musulmani și creștini ortodocși.