De ce continuă să ne surprindă superioritatea cognitivă a neanderthalienilor?

​O descoperire de dată recentă, publicată în revista Nature, a ținut din nou prima pagină a rubricilor de știință din mai toată lumea. Suprinzător, mai puțin pe la noi. Este vorba despre scheletul parțial al unui leu de peșteră, descoperit undeva prin Germania (în situl de la Siegsdorf, ca să fim mai exacți), care prezintă urme lăsate de o suliță de lemn. Pe scurt, animalul a fost vânat acum 48.000 de ani de un grup de neanderthaleni, căci nu exista nici țipenie de Homo sapiens prin Germania la vremea respectivă.

De aici și calvalcada de titluri care susținea, nici mai mult, nici mai puțin, că avem de a face cu cea mai veche dovadă a uciderii unui astfel de animal de către o specie umană. Ba, plecând de la asta, se ridica din nou problema superiorității cognitive a speciei Omului de Neanderthal, de parcă până atunci nici nu se pomenise vreodată de așa ceva.

Omul de Neanderthal, vânătoarea paleolitică și leii de peșteră

Lucrurile stau puțin diferit față de ceea ce s-a spus, dar să o luăm da capo al fine. În primul rând, descoperirea leului de peșteră nu este deloc una de dată recentă. Scheletul parțial a fost descoperit, în realitate, acum 34 de ani. Doar reintepretarea este nouă. De ce? Pentru că urmele lăsate pe coastele animalului au fost catalogate inițial ca urme lăsate de caninii unui alt carnivor, posibil chiar un alt leu de peșteră.

Mai noi, una dintre răni s-a dovedit atât de adâncă, încât nu există niciun corespondent între caninii speciilor de atunci, care să fi putut lăsa o asemenea perforație. Cel mai probabil, spun specialiștii, a fost vorba despre o suliță care a penetrat abdomenul animalului, a ajuns până în torace, i-a străpuns animalului mai multe organe vitale, pentru a se opri în una dintre coaste. Inciziile lăsate pe oasele acestuia indică o acțiune de îndepărtare a pielii și, ulterior, de tranșare.

Această descoperire, spectaculoasă de altfel, coroborată cu o alta efectuată tot în Germania, în 2019, în situl de la Einhornhöhle, susține ideea folosirii pieilor de lei, unele cărora nu le erau îndepărtate părțile distale, recte labele.

În cazul celei de a doua descoperiri, veche de minim 190.000 de ani, este vorba despre două falange de leu de peșteră, care prezintă incizii tipice acțiunilor de îndepărtare a pielii. Pe de altă parte, dată fiind poziția inciziilor, s-a sugerat că falangele erau încă acoperite de blană atunci când au fost încheiată operațiunea.

În concluzie, aveam cea mai veche dovadă DIRECTĂ a uciderii unui astfel de animal, nicidecum cea mai veche dovadă că neanderthalienii vânau sau, cel puțin, prelucrau carcase de lei de peșteră.

În fapt, dacă citești articolul original, observi destul de rapid că autorii acestuia, ceva mai cerebrali și mai puțin senzaționaliști decât colegii din presa de larg consum, subliniază acest aspect extrem de important. Iar realitatea este că prima dovadă a interacțiunii dintre lei și speciile umane, cel puțin una în care leii să nu fi ieșit victorioși, datează de acum cel puțin 337.000 de ani și provine din situl Sierra de Atapuerca din nordul Spaniei. Și aici avem resturi faunistice de leu de peșteră care prezintă atât urme de tranșare, cât și de îndepărtare a pielii.

Apoi, dacă vorbim despre Omul de Neanderthal, dovezi similare de prelucrare a carcaselor unor feline preistorice de acest gen regăsim și în estul Spaniei, în peștera Bolomor (90-120.000 de ani), în Italia, Caverna delle Fate (57-82.000 de ani), în situl francez de la Le Portel (ca 55-57.000 de ani), precum și în deja faimosul sit de la Chez Pinaud, Jonzac, din sud vestul Franței (cca. 70.000 de ani).

Și dacă tot am menționat că situl de la Jonzac este unul faimos, să ofer și câteva lămuriri. Este vorba despre o tabără de vânătoare, în care animalul vânat era, în cea mai mare parte, renul. Vorbim despre una dintre cele mai bogate tabere de acest gen din întregul paleolitic mijlociu, căci numai stratul de cultură (cel în care se regăsesc resturile faunistice) are o grosime de circa 1,5 metri. Ceea ce e enorm.

Lipsa vetrelor susține ideea că tabăra ar fi fost una, mai degrabă, de abataj. Una în care animalele vânate în imediata apropiere erau tranșate, apoi părțile importante din punct de vedere nutrițional erau transportate la o posibilă tabără principală aflată în imediata apropiere.

Analiza izotopilor de stronțiu din dinții unora dintre renii vânați acolo indică faptul că episoadele de vânătoare aveau loc sezonier, atunci când turmele de deplasau în regiune. Altfel, acea comunitate de vânători se reorienta spre vânătoarea calului sau a bizonului, animale al căror areal nu depășea 50-150 de kilometri. Bun, ce ne spune asta nouă?

În primul rând, descoperirea asta (deși nu e singulară) vine ca nuca în perete dacă luăm în calcul ipoteza care susținea că neanderthalienii erau incapabili de planificare, de organizarea unor vânători complexe, de selectarea indivizilor maturi dintr-o turmă șamd. Pe scurt, că erau niște vânători oportuniști, aflați la polul opus față de capacitățile cognitive ale lui Homo sapiens.

Apoi, ne mai spune nouă că neanderthalienii, fapt dovedit de o multitudine de alte situri, nu erau indivizi care să migreze pe distanțe uriașe, sezonier, așa cum se întâmpla în cazul lui Homo sapiens. Da, aici existau diferențe. Dar mai vedem clar că știau să exploateze extrem de eficient resursele dintr-un anumit teritoriu. Iar asta nu îi face cu nimic inferiori față de contemporanii lor din alte specii. Aveau doar strategii diferite.

În fine, ca să nu deviez prea mult de la subiectul propus, cel al vânătorii de lei și al capacității cognitive al speciei Omului de Neanderthal, vom spune că, ocazional, în cazul taberelor de abataj, apar și alte animale față de cele vizate. În cazul sitului de la Jonzac, iată, printre sute sute sau mii de carcase de ren, avem inclusiv un leu de peșteră.

Revenind la ideea vânătorii de lei, trebuie subliniat că există și reversul medaliei. Adică există suficient de multe dovezi care să ne arate că neanderthalienii deveneau uneori victime ale acestor feline. Era o confruntare, dacă preferați sintagma, între prădătorii de top ai acelei lumi.

Faptul că neanderthalienii vânau carnivore sau erbivore de talie mare (mamut sau rinocer) nu este un secret. Însă astfel de acțiuni erau marginale. Altele erau animalele vizate de acei vânători. Contrar opiniei adoptate de mulți contemporani, neanderthalienii nu migrau pe mii de kilometri, la poalele calotei glaciare, de la vest la est și viceversa, urmărind turmele de mamuți. De ce ar fi făcut-o? Ca să îi admire de aproape pe un ger de crăpau pietrele? În niciun caz.

În realitate, mamutul apare extrem de rar în registrul faunistic din siturile neanderthaliene, în special cele din centrul, vestul și sudul Europei. Dacă apar resturi fosile de mamut în taberele neanderthaliene, ele provin în cea mai mare parte de la indivizi juvenili. Renul era, de departe, cel mai vânat animal (sau căprioarele roșii, echivalentul renului în zone cu o climă mai blândă). Apoi bizonul, calul și bourul. Acesta ar fi un prim top 5 al celor mai vânate animale din paleoliticul mijlociu.

Mai degrabă decât mamutul sau carnivore mari, Omul de Neanderthal prefera ursul de peșteră. Existau comunități specializate pe vânătoarea acestui uriaș al perioadei glaciare, comunități ale căror urme le regăsim din Germania și până în Caucaz. Cel mai probabil, ursul de peșteră (un erbivor de altfel) era vânat în perioada hibernării.

În fond, era vorba despre o eficientizare a efortului, a riscurilor și a beneficiilor obținute în urma unor acțiuni de vânătoare. De asta, în inventarul speciilor vânate de Homo neanderthalensis apar relativ rar carnivore de talie mare, și mai ales lei de peșteră. Chiar și în cazul de față, cel al leului perforat de o suliță de lemn, vorbim despre un un animal bătrân, singuratic, care, în momentul primirii loviturii fatale, era culcat pe o parte. Asta înseamnă fie că era prea slăbit pentru a se mai putea apăra, fie fusese rănit de alte lovituri.

Putem să deducem că astfel de confruntări între cele două specii erau unele rare. Prădătorii, în general, se ocolesc, pentru a evita un consum de energie inutil, precum și răni care i-ar putea face incapabili să se hrănească. De altfel, chiar se stipula la un moment dat că Omul de Neanderthal nu avea acces decât la 15% din biomasa animală din Eurasia acelor vremuri. Iar asta, dacă o astfel de estimare ar fi reală, face ca leul de peșteră să fi fost adevăratul prădător alfa.

Homo neanderthalensis VS Homo sapiens

Partea cu adevărat interesantă, ca să nu spun dubioasă, atât din studiu, cât și din preluările ulterioare, este cea legată de „revelația” care ne spune că acei indivizi erau capabili de o gândire superioară, că adoptau un comportament complex, similar cu cel al lui Homo sapiens. Și asta pentru că purtau ocazional piei de leu de peșteră, cu labele atașate. Chiar și acum cel puțin 190.000 de ani.

Surpriza cercetătorilor și a jurnaliștilor este ea în sine o surpriză. De ce? Pentru că imaginea hirsută a lui Homo neanderthalensis, bruta primitivă cu un comportament animalic, incapabilă de sentimente sau trăiri complexe, a început să cadă încă din anii `60 ai secolului trecut. Ba, am putea spune, că erau voci care contraziceau acea imagine încă de la începutul secolului al XX-lea. Iată că, de mai bine de 60 de ani, cercetătorii se tot minunează de aceleași și aceleași lucruri.

Cel mai probabil, se pică în acea capcană în care pică mulți, atunci când îl compară pe Omul de Neanderthal (exponentul paleoliticului mijlociu eurasiatic) cu Homo sapiens cel din paleoliticul superior. Ori, cu tot respectul, dacă ne luăm după datările actuale, Homo neanderthalensis nu a pătruns în paleoliticul superior. În schimb, dacă îl compari cu acei Homo sapiens cu care ar fi fost contemporan pe parcursul existenței sale, lucrurile stau puțin altfel.

Ca un exemplu, s-a spus că folosirea pigmenților naturali (ocru, bioxid de mangan, oxid de fier, cărbune șamd.) ar fi un element definitoriu pentru ceea ce înseamnă un comportament modern, ba chiar pentru apariția limbajului. Descoperirea în situri sud-africane a unor astfel de pigmenți, în niveluri datate la circa 250.000 de ani, a picat cum nu se poate mai bine pentru avocații superiorității alor noștri.

Numai că o descoperire de dată relativ recentă (2012), a arătat că în situl olandez de la Maastricht-Belvedere, o comunitatea neanderthaliană folosea ocrul fix în aceeași perioadă, 250.000 de ani. Iar un schimb cultural între specii la vremea aia era complet exclus. Între timp, au fost identificate peste 40 de situri ce țin de paleoliticul mijlociu și care trădează folosirea pigmenților naturali, asta doar în Europa.

Dacă mergem la o altă practică asociată irevocabil cu o superioritate cognitivă fără precedent în istoria speciilor umane, recte înhumarea celor decedați, cea mai veche dovadă vine tot de la Omul de Neanderthal. A se vedea cazul scheletului unei femei (Tabun 1, după numele peșterii israeliene în care a fost descoperit), datat la 122.000-170.000 de ani. Dat fiind faptul că a fost excavat în 1932, și cum poziția sa inițială a rămas incertă, de aici și intervalul mare de timp în care a fost încadrat.

Oricum ai pune problema însă, cele mai vechi dovezi ale unor înhumări în cadrul speciei noastre vin tot din Israel, din apropierea peșterii Tabun, și care sunt datate la 90.000 – 120.000 de ani. De fapt, dacă tot am zis că vorbim de perioada în care cele două specii erau contemporane, în paleoliticul mijlociu există 73 de cazuri de înhumări. 41 dintre ele sunt neanderthaliene. Iar dacă cele ale lui H. sapiens se regăsesc strict în Israel, cele ale lui Homo neanderthalensis se întind din Franța până în Uzbekistan.

Faptul că neanderthalienii era capabili de vânători organizate, atent planificate, este iar un fapt dovedit și răsdovedit. Am dat deja cazul sitului de la Jonzac. Însă acesta este doar un singur exemplu. Multe altele există doar în regiunea Charente, acolo unde a fost descoperit și situl amintit. Vorbim de taberele de vânătoare de reni de la Les Pradelles/Marillac, La Quina, Pech de l’Azé IV, Roc de Marsal, Combe Grenal sau Vaufrey.

Apoi siturile în care predomină bizonul sau calul, cu exemplele de la Agenais, Quercy, Sous-lesVignes, Le Mas-Viel și Espagnac. Numai în situl paleolitic de la Mauran au fost identificate resturi faunistice de la peste 4.000 de bizoni. Dacă aici nu se poate pomeni de vânătoare organizată… atunci când? Și vorbim doar despre cazul Franței aici. Situația se regăsește în multe dintre taberele de vânătoare din arealul ocupat de neanderthalieni.

Un alt aspect care ține de superioritatea cognitivă a unei specii este cea a folosirii obiectelor de podoabă sau a obiectelor care au o valoare simbolică. Ăsta este un semn clar al unei gândiri abstracte, cu începuturile simbolismului. Iar acest caz este bine documentat în cazul Omului de Neanderthal chiar dacă, este drept, astfel de obiecte sunt mai rare în cazul acestuia.

Abilitatea lui Homo neanderthalensis de a colecționa roci, cristale sau chiar fosile rare, așa cum sunt cele de la Canalettes, Combe Grenal, Grotte de l’Hyène at Arcy, Tabatérie, Chez Pourré-Chez-Comte, Kent sau Cioarei-Borosteni, este privită ca o dovadă în acest sens, la fel cum sunt privite și containerele create de acesta pentru a procesa și a păstra pigmenții naturali, cu dovezi oferite de situl de la peștera Cioarei, Boroșteni, Cueva Anton și Cueva de Los Aviones, Spania, sau Grotta din Fumane, Italia.

Oasele și rocile gravate reprezintă o altă dovadă a existenței unor abilități cognitive superioare ale Omului de Neanderthal, precum și colectarea de către acesta a ghearelor și, posibil, chiar a penelor unor păsări dificil de capturat și improprii pentru consum, așa cum sunt vulturii sau corvidele.

Toate aceste dovezi relevă nu doar capacitatea de inovație culturală a lui Homo neanderthalensis, dincolo de orice aculturație, ci și o evoluție cognitivă a acestuia, cu precădere în timpul glaciațiunii Würm, vizibilă nu doar la nivelul strategiilor de vânătoare, de ocupare și exploatare a diferitelor spații geografice, ci și în ceea ce înseamnă gândirea abstractă, simbolică, definită ca semn al „modernității”.

Și atunci, cu tot respectul,nu poți să nu te întrebi, ca românul, imparțial… oare de ce se mai minunează cineva că, la un moment dat, un individ din specia Omului de Neandetrthal a purtat o blană de leu, ca și cum brusc atunci l-ar fi lovit pe cititor revelația că indivizii ăia chiar aveau ceva în tărtăcuță?

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro