De ce e bine când e rău. Europa după alegeri

Europa comună înseamnă, firește, și lecturi comune. Citate, cunoscute de la Budapesta până la Paris de membrii cel puțin unei generații, și care circulă nestingheritde la Est la Vest sau viceversa. Să zicem Peripețiile bravului soldat Švejk. Nu știu dacă azi îl citesc la fel de mulți, ca pe vremea adolescenței mele, dar sunt convins că romanul acesta ar trebui oferit și generațiilor noi, așa cum și nouă ne-a fost pus în mână pe vremuri. Nu la școală, fiindcă lecturile cu adevărat importante sunt obligatorii în măsură în care, de fapt, nu sunt. Sunt puține opere fundamentale ca romanul picaresc al lui Jaroslav Hašek, din care putem învăța printre altele și că la České Budějovice s-a întâmplat deja tot ce s-a întâmplat în Europa, ba mai mult, oriunde în lumea largă. Mă gândesc adesea în ultima vreme că ar fi nevoie de cineva care să ne atragă atenția că ceea ce tocmai ni se întâmplă, s-a întâmplat deja la České Budějovice. Am avea mare nevoie de acea naivitate genială cu ajutorul căreia ne-am putea lepăda de permanenta noastră frustrare cum că din perspectiva periferică est-central-europeană sau balcanică nu putem înțelege Europa. A fi budejovicean nu constituie un handicap, fiindcă toți suntem budejoviceeni. Aceasta e marea descoperire a lui Jaroslav Hašek, și de treizeci de ani, de când încercăm să ne întoarcem în vatra noastră culturală și politică de odinioară, deci să ne integrăm, pentru prima oară am sentimentul că nu e totuși chiar așa de imposibil să lichidăm diferențele.

Nu vă mirați, rogu-vă, există și un dram de ironie în ceea ce spun, dar în fond eu chiar cred că de la intrarea noastră în uniune tocmai alegerile de acum au apropiat cu adevărat Estul de Vest. Ceea ce este și bine și rău. E bine, fiindcă poate ne înțelegem mai bine unii pe alții, ca până acum. Dar e rău, fiindcă asta înseamnă că ”s-au căcat muștele” pe portretul împăratului peste tot în Europa, nu numai la noi, și probabil multe lucruri trebuie reevaluate în viiitorul apropiat. În esență: azi și Londra ˗ cu alegerile ei pentru PE valabile, cică, doar pentru câteva luni – este în egală măsură České Budějovice, cum sunt, de pildă, și Budapesta sau Târgu Mureș, producătoare de absurdități de altă natură. Oricât de curios pare, aceste alegeri au relevat noi dihotomii față de care diferențele dintre țările ”vechi” și ”noi” par lipsite de importanță. Este și motivul pentru care încerc să trag concluzii optimiste din rezultatele care, privite din altă perspectivă, pot fi de-a-dreptul deprimante. Fiindcă, la urma urmei, cele două doctrine mari ale Parlamentului European, cea creștin-democrată sau conservatoare și cea social-democrată, au ieșit din confruntare destul de jumulite, se pare că Partidul Popular European va avea mai puțin cu aproape patruzeci de mandate, iar Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților mai puțin cu peste treizeci de mandate în următorul ciclu de cinci ani. De altfel acest lucru putea fi bănuit încă din prognoze, mai puțin însă faptul că nu euroscepticii se vor întări cu adevărat, ci Alianța Liberalilor și Democraților Europeni, ALDE, care va dispune de un plus de aproape patruzeci de mandate, respectiv și ESS, Verzii au primit un plus de aproape douăzeci de locuri, peste cele de până acum. Deocamdată sunt date provizorii acestea, nu se poate ști cu precizie cine unde se așează până la urmă, și nici ce se va întâmpla cu Fidesz sau chiar cu social-democrații români. Dar oricum, ne putem aștepta la schimbări semnificative, doar că nu conform previziunilor din sondaje. Euroscepticismul nu s-a întărit în mod deosebit, în schimb grupările politice alternative, pe de o parte, și partidele populiste, pe de alta, au crescut. Ideologiile tradiționale se află în regres, dar ˗ cel puțin deocamdată ˗ locul lor nu este luat de ceea ce ne temeam cel mai mult. Posibil să trebuiască să regândim uniunea, dar poate că nu ne vom alege cu cămașa lui Nessus, nu va trebui să o smulgem de pe noi, precum au și prorocit deja unii. Desigur nu strică să privim cu rezerve ceea ce spun: caut și eu metaforele, precum căuta soldatul Švejk parabolele în timpul războiului pentru a demitiza cu ajutorul lor istoria, apăsător patetică, ba chiar falsă.

Pentru mine e evident și faptul că din păcate Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu o criză politică, în condițiile în care, din fericire, nu este vorba nici de criză economică, nici de una socială sau culturală, orice s-ar spune. Această criză politică explică faptul că deși marile familii politice europene încearcă să asigure funcționarea Parlamentului European pe logica confruntării dintre stânga și dreapta, în realitate parlamentul de la Bruxelles, sau de fapt de la Strasbourg, astfel articulat, nu reprezintă câtuși de puțin o analogie a parlamentelor naționale tradiționale, deoarece prezentul sau viitorul Europei nu pot fi văzute exclusiv prin prisma programelor de stânga sau de dreapta, ci trebuie, mai devreme sau mai târziu, să acceptăm și o altă compartimentare. Cu atât mai mult cu cât în parlamentele naționale ale tot mai multor țări apar semnele crizei, lipsa programelor coerente fiind tot mai îngrijorătoare. Obișnuim azi să explicăm această lipsă de programe cu populismul tot mai răspândit, cu schimbarea discursului public și cu modul nou de comunicare al unor lideri autoritari care apar peste tot, însă este vorba mai degrabă de faptul că globalizarea inevitabilă – și de dorit, în speranța unui viitor mai decent – ne pune în fața unor dileme sau alternative de tip nou. Opțiunea de stânga sau de dreapta continuă să fie importantă, dar în politica europeană dialogul despre viitor trebuie purtat (și) pe baza unor cu totul alte criterii.

Îmi amintesc – și eu, ca și Švejk – că la începutul anilor 90 am avut, în proaspăt înființata organizație de reprezentare a intereselor maghiare din România, UDMR, discuții aprinse despre pluralismul politic. Această uniune politică și-a propus să lupte pentru drepturile comunității maghiare de peste un milion și jumătate, și nimeni dintre noi nu a negat că putem fi eficienți numai dacă pentru relaizarea unor obiective vitale acționăm uniți în parlamentul României. Însă a fost clar pentru noi și faptul că o comunitate atât de numeroasă (mai multe țări europene au o populație egală sau mai mică) nu poate fi privată de pluralismul opiniilor, de dreptul la diversitatea ideologiilor. Iată de ce ne-am modificat statutul de funcționare în așa fel încât nu doar am permis înființarea în cadrul uniunii a unor platforme politice ˗ creștin-democrată, social-democrată, liberală ˗ , ci practic am impus înființarea de fracțiuni în cadrul forului nostru de decizie, numit – cam emfatic – Consiliul Reprezentanților Uniunii. Pe atunci UDMR fusese marcată de grave divergențe de opinie și am încercat în acest fel să detensionăm situația. Așadar a început procesul de restructurare, iar fracțiunile înființate s-au dovedit utile, doar că numai o parte mai mică din ele au fost grupări doctrinare. Majoritatea membrilor s-au grupat în fracțiuni precum: secuii, cei din Partium, diaspora, tinerii, etc. După aceea aceste grupări au și funcționat mulți ani de zile, contribuind la transparentizarea deciziilor, dar în realitate nu ele au determinat discuțiile în contradictoriu, ci opoziția celor două tabere, una moderată, adeptă a dialogului, și alta, mai radicală, care nu a crezut deloc în eficacitatea acțiunii politice din parlament. O politică etnicistă, nimic mai mult, ar spune unii. Este și nu este adevărat. Ce altceva ar fi politica europeană de azi decât o permanentă dezbatere despre ce înseamnă a fi european și care sunt principalele valori europene: integrarea sau izolarea, respectiv tot ce se subînțelege aici: deschidere sau autarhie, societate liberală sau fundamentalism autoritar. În ce mă privește, eu chiar n-aș îndrăzni să definesc aceste alternative prin ideologiile tradiționale, deși accept că și asta e posibil, la urma urmei.

E lipsă. Lipsă de viziune privind viitorul. Uniunea Europeană ˗ să spunem că Bruxelles-ul, dar e valabil și în ce ne privește ˗ nu știe sau nu are curajul să ofere răspunsuri la câteva întrebări fundamentale. De exemplu la dilema Europei statelor naționale sau a Europei regiunilor, etniilor, culturilor, construită flexibil, dar acționând unit spre exterior și solidar în interior. Aș putea continua înșiruirea. Poate că nici nu s-au formulat încă, public, cele mai importante dileme reale. De aceea pot fi câștigătoare acele false contrapuneri, ca de exemplu „pro imigranți” versus „contra imigranți”, care batjocoresc deschiderea europeană într-adevăr tradițională. Ori tocmai pentru asta este nevoie de o Uniune Europeană puternică, fiindcă printre altele și problema imigranților poate fi soluționată pe termen lung numai în comun. Deși pare paradoxal, dar e adevărat că fiecare țară are șanse mai mari de a-și apăra identitatea națională într-o Europă comună, decât o au statele naționale ˗ autoizolate cu garduri virtuale sau reale ˗ separat. Nemaivorbind de comunitățile minoritare, pentru care adevărata primejdie o constituie tocmai concepția statului național.

Nu vreau să spun că nu există posibile răspântii pentru Uniunea Europeană, în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, și că poate fi concepută o singură direcție izbăvitoare. Cred, și o simțim cu toții, că ne mai poate aduce și bine și rău conviețuirea noastră la Bruxelles. Dar dacă nu realizăm cât de forțată este interpretarea prin doctrinele tradiționale a tuturor dilemelor existente în Uniunea Europeană, o putem păți ca perdanții mai mici sau mai mari ai alegerilor de acum, care de bună seamă au pierdut pentru că nu au realizat că Uniunea Europeană nu trebuie să ofere numai un buget comun, soluții la porvocările energetice sau posibilități de angajare neîngrădite, ci trebuie să-și asume răspunsuri la problemele de identitate. Pe deasupra în Ungaria în campania electorală s-a putut observa ˗ din exterior, din Transilvania așa s-a văzut ˗ că majoritatea partidelor de opoziție aproape că nici nu îndrăznesc să spună altceva decât cei din tabăra aflată la putere, ci în cel mai bun caz încearcă să afirme altfel, mai „elegant”, același lucru. Ori pentru politica europeană de azi – inclusiv pentru cea maghiară sau românească – marea provocare este că opinia publică, sătulă de limba de lemn a politicienilor de carieră, așteaptă ceva nou. Sau cel puțin o altă exprimare. Mă gândesc că rezultatul relativ bun al Coaliției Democrate (DK) sau al tinerei formațiuni Momentum se datorează tocmai faptului că ele au înțeles această exigență. Viziunea partidului lui Ferenc Gyurcsány despre Statele Unite ale Europei nu este câtuși de puțin nouă și nici nu e sigur că ar funcționa, dar măcar a oferit o altă narativă. Să vrei altceva și doar altceva poate fi un mare pericol, dar și o mare șansă ˗ repet. Până la urmă alegerile europene de acum arată că pierderile celor două mari uniuni de partide, în ciuda tuturor previziunilor, nu au îmbogățit partidele eurosceptice – sau nu doar pe ele -, ci mai mult pe liberali și pe verzi. E adevărat, nici liberalii de azi nu mai sunt ce au fost, chiar și Macron cu greu ar putea fi înveșmântat în doctrina liberală clasică, dar ceva tot îl leagă de ea. După cum e adevărat că extrema dreapta franceză a obținut, cu ajutorul vestelor galbene, un număr ceva mai mare de voturi, decât adepții lui Macron. La fel, și Matteo Salvini a învins în Italia, dar pe ansamblu echilibrul tot nu s-a răsturnat. Parlamentul European nu va fi în niciun caz bipolar, ci mai degrabă poligonal, însă nu e sigur că asta e rău. Este neîndoios că în țările membre partidele au desfășurat campania electorală cu slogane naționaliste – adică irelevante din punctul de vedere al obiectivelor de la Bruxelles –, însă Europa tot nu a alunecat fatal în direcția naționalismului, ci pur și simplu mulți caută – și cu îndreptățire – răspunsuri la problemele lor identitare (naționale, regionale etc.).

După alegeri Europa a rămas în continuare aceeași, și asta e bine. În schimb, pe țări, luate separat, această confruntare are mulți învinși și are, aparent, mulți învingători. În România, de exemplu, a eșuat partenerul mai mic al coaliției de guvernare, Partidul Alianța Liberalilor și Democraților (ALDE), care nu a trecut pragul de 5%. Altminteri și la noi, prezența la urne a fost deosebit de mare, de aproape 50 la sută, scor fără precedent. Ei bine, dacă îmi pare rău pentru cineva, acesta este tocmai președintele acestui partid realmente liberal, fost premier, un politician deschis, cu vederi europene, Călin Popescu-Tăricean, care nu a realizat însă că azi nu mai e suficient să vorbești clar, precis și sincer, ci este nevoie și de captatio benevolentiae. În schimb un partid populist înființat abia de câțiva ani, Uniunea Salvați România, a obținut un scor de peste 20% pentru că recurge la o retorică de opoziție foarte zgomotoasă dar destul de goală. A eșuat și principalul partid de guvernare, Partidul Social-Democrat, al cărui președinte, Liviu Dragnea, a fost condamnat de Înalta Curte de Casație și Justiție, a doua zi după alegeri, la trei ani și șase luni de închisoare cu executare. Chipurile, pe vremea când era președinte de consiliu județean, o instituție subordonată lui, și influențată de el, a angajat fictiv două persoane care au lucrat pentru partidul său. (Într-un caz asemănător a fost anchetat cândva în Franța Jacques Chirac.) Aceste coincidențe sunt, oricum, ciudate: într-o zi pierzi alegerile, a doua zi te duci la închisoare. Nu cu câteva zile înainte, și nici după câteva zile, ci a doua zi. Așa este azi România. Cel mai bun rezultat a fost obținut de Partidul Național Liberal (nu mai sunt, de mult, liberali: sunt membri ai Partidului Popular European). E tipic că primul pe lista acestui partid și-a dobândit popularitatea ca moderator al unui canal de televiziune printre altele prin ieșiri ultranaționaliste, net antimaghiare, și dealtfel n-a fost niciodată politician înainte de a ajunge pe lista PNL. Trăim în toată Europa epoca politicienilor „neîntinați”, între care se află oameni de tot felul, dar toți încearcă să răspundă unei anumite așteptări privind schimbarea de sistem pe scara europeană, și asta e valabil și în afara Uniunii Europene, să ne gândim doar la actorul de comedie Zelenski, ajuns președinte în Ucraina. După cum coaliția de partide a noului președinte al Slovaciei, Zuzana Čaputova, a ieșit de asemenea învingătoare în europenele de acum.

A crescut așadar nevoia de schimbare a guvernelor sau a sistemelor în Europa, dar nu s-a clarificat încă deloc ce poate însemna pe viitor înnoirea, iar acest lucru este oricum încurajator după ce am avut peste tot niște prognoze pesimiste, eurosceptice sau naționaliste. În schimb, reprezentarea maghiarilor din afara granițelor nu s-a întărit. În Slovacia nici Partidul Coaliției Maghiare, nici partidul slovaco-maghiar Most-Híd nu a trecut pragul electoral, probabil pentru că niciunul, nici celălalt n-a reușit să transmită mesajul schimbării, primul, obosit, poate, de îndelungata sa poziție de opozant, celălalt, ostenit de guvernare. În România, UDMR a reușit până la urmă să țină pasul în mobilizare cu partidele românești, și deși la alegerile parlamentare obișnuia să obțină peste 6% din voturi, rezultatul de acum, de peste 5%, e suficient pentru redobândirea celor două mandate. Aceasta reușită a constituit o miză cel puțin la fel de importantă pe plan politic intern, cât și extern, deoarece în ultima vreme în România antimaghiarismul înregistrează o creștere sensibilă, și în plus, cu câteva zile înaintea alegerilor europene, cedând și presiunii opiniei publice maghiare, UDMR a rupt acordul de colaborare parlamentară cu coaliția de guvernare. În schimb, în cealaltă parte a eșichierului, uniunea maghiară ar trebui să se înțeleagă cu opoziția tot mai ultranaționalistă, dacă nu doar la Bruxelles, dar nici la București nu vrea să-și piardă influența.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro