De ce se umfla din nou curentul anti-privatizare

Modul inadecvat în care au fost tratate privatizările Cuprumin, Oltchim și mai recent CFR Marfă realimentează constant un curent de gândire păgubos care caută cu insistență să convingă lumpenproletariatul de efectele negative ale dezetatizării economiei. În mesajul public se asociază des câteva cuvinte cheie, precum privatizarea și „capitalismul salbatic”, ambele vinovate de distrugerea industriei românești, ori vânzarea pe nimic a activelor statului și a resurselor naturale. În fapt, acest curent etatist urmărește distrugerea credibilității firmelor privatizate, cu precădere a celor mai rentabile, unde clasa de profitori nu mai are acces la rente, așa cum fac cu firmele păstrate în proprietatea statului. Firește că, eșecul sau succesul privatizării ține în primul rând de cadrul instituțional în care se mișcă economia. Dar, dacă mă rezum în analiza privatizării la efectele sale asupra economiei, se poate observa că pe ansamblu, rezultatele privatizării nu sunt proaste.

Aprox. 90% din marile întreprinderi privatizate au reușit să se redreseze economic și să aducă cea mai mare contribuție la export, la Produsul Intern Brut și în venituri fiscale. Datele din bilanț arată că firmele privatizate au trecut de la pierdere la profit într-un termen de 1 an (de ex. OMV Petrom) sau 2 ani (ArcelorMittal Galați). Această informație primară demonstrează care este diferența între proprietatea privată și managementul public, în condițiile în care cadrul instituțional nu era tocmai liberal, ba chiar destul de restrictiv sub aspectul barierelor administrative și al subzistenței corupției. Dacă luăm în considerare clasamentul primelor 100 de întreprinderi românești după cifra de afaceri, 27 sunt firme sau active preluate de investitorii străini de la statul român, iar la export primele 6 din 10 sunt firme privatizate, respectiv Automobile Dacia, Rompetrol Rafinare, ArcelorMittal Galați, OMV Petrom și DAEWOO – Mangalia Heavy Industries. Aceleași firme figurează în clasamentul celor mai mari companii din Europa de Sud-Est în primele 50, pe primul loc fiind OMV Petrom[1]. O mare parte din aceste firme au făcut din profitul lor investiții în România (chiar până la 80% în cazul Petrom) ceea ce arată modul de utilizare a capitalului.

Trebuie remarcat faptul că rezultatele economice pozitive sunt determinate de investițiile străine directe și de modificarea capitalului intelectual (uman, structural și relațional), care nu ar fi fost posibile fără privatizare, adică fără impulsul inițial care asigură transferul dreptului de proprietate și control (51% din drepturile de vot) asupra întreprinderilor de stat. Legătura între privatizare și ISD este foarte puternică și ar fi fost ușor de înțeles pentru politicieni, mai cu seamă că România a avut un exemplu de succes cu prima investiție străină de tip joint venture la Savinesti în anul 1973 ce funcționează și în prezent (Rifil S.A.). Nu trebuie ignorat că toate marile companii care astăzi sunt în vârful economiei românești, înregistrau pierderi (conform datelor bilanțiere) și erau capusate anterior privatizării lor.

Privatizarea a salvat și a dezvoltat o parte din industria grea: construcții auto, șantiere navale (11 din 12), rafinare petrol, ciment, mașini și echipamente (deși sectorul s-a extins și prin investiții greenfield), o parte din metalurgie, chimie organică și mase plastice, vopsele (pe fondul schimbării tehnologice totale survenite după 1989), o parte din materialul rulant (vagoane, metrou, tramvaie și alte piese). Industria ușoară (textile, confecții, încălțăminte) și-a revenit și s-a diversificat, deși s-a ajustat drastic după fragmentarea producției la începutul anilor 90” și liberalizarea cotelor la textile în 2005, conform regulilor WTO. S-au consolidat, de asemenea industria de cauciuc și mase plastice, mobilă, prelucrarea lemnului. Ramurile industriale care s-au privatizat au înregistrat creșteri semnificative ale productivității multifactoriale (MFP-KLEMS)[2]. De exemplu, în chimie de la o rată medie a creșterii a productivității multifactoriale de +0,2% pe intervalul 1995-2000 s-a ajuns la +2,4%, în sectorul materialelor de construcții de la -0,2% (cât era la data privatizării industriei cimentului, 1997) s-a atins o medie de +0.9% în următorii 6 ani. În metalurgie, rata medie de creștere a productivității multifactoriale s-a majorat la 1,8% în numai 3 ani față de +1% (în anul 2001 când s-a privatizat Sidex), iar în sectorul mijloacelor de transport rutier media a crescut la +4,7% (2000 – 2004) față de +2,3% (1995-1999)[3]. Doar în sectorul de mașini și echipamente rata medie a productivității multifactoriale a scăzut ca medie cu 0,4% în intervalul 2000 – 2004 față de 1995 – 2000. În acest caz, trebuie analizată contribuția fiecărui factor la creșterea productivității (capital, muncă, energie, materiale, servicii). Productivitatea muncii a crescut cel mai mult în firmele în care privatizarea s-a realizat cu un investitor străin (20% din totalul firmelor, mai cu seamă în întreprinderi mari) și a înregistrat creșteri mici sau zero în întreprinderile privatizate cu salariați (23.6% din totalul vanzarilor) sau prin programul de privatizare în masă (18,2% doin totalul vanzarilor). Prin urmare, programul de privatizare în masă și metoda MEBO nu au fost stimulative pentru restructurarea întreprinderilor privatizate. Bun. Asta nu inseamnă că dacă 41,8% din totalul întreprinderilor au fost privatizate prin PPM sau MEBO nici una nu funcționează. De asemenea, redresarea și consolidarea au fost mai lente în întreprinderile preluate de investitori români datorită unui capital mai scăzut.

Eșecurile privatizărilor nu sunt atât de numeroase pe cât se crede, ori nu au avut un impact economic major, precum amânarea privatizării sau a restituirii proprietăților confiscate. Întreprinderile distruse prin privatizare sunt legate fie de intenția vădită a politicienilor de a atinge acest scop și de a simula o decizie de reformare sub presiune externă, fie de neglijență cu care au fost tratate clauzele contractuale post-privatizare. Este cazul platformei Savinesti (cu excepția Rifil S.A.), Tepro Iași, Uzinele Republica, fabrica de alumină Oradea și mai recent grupul de firme Mechel. Majoritatea privatizărilor nereușite s-au realizat cu investitori din Estul Europei sau cu companii care urmăreau distrugerea concurenței. Însă, exemplele de mai sus creează o confuzie vădită între eșecul unei privatizări și eșecul de piață al unei întreprinderi, ori distrugerea prin parazitare a unei întreprinderi anterior privatizării și care a continuat inerțial și după ce a survenit acest proces. De asemenea, sunt multe ratări datorită utilizării metodei MEBO pentru care s-au făcut presiuni să se mențină în legislație, din motive strict politice.

Amânarea privatizării (vânzare/restituire) marilor întreprinderi corelată cu o liberalizare prea lentă a piețelor și interesul de a conserva rentele într-un sistem informal impus prin partidele politice este principala cauza a distrugerii întreprinderilor industriale românești. Politicienii știau foarte bine că marile întreprinderi aveau nevoie de capital investițional pe care statul nu îl putea oferi. Ori, blocajul privatizării și restituirii proprietatii confiscate de comuniști a slăbit forța întreprinderilor de a se adapta rapid unui mediu competitiv. În aceste condiții, întreprinderile de stat și-au ajustat drastic producția, ori au ajuns în faliment. În prezent, toate marile întreprinderi neprivatizate au acumulat arierate de aprox. 3,54 miliarde de Euro (15,7 mld lei, la cursul mediu EURO/Leu, 2012) și sunt în stare de faliment nedeclarat. Situația de la Oltchim este doar un exemplu care arată ce înseamnă „protectia statului” asupra întreprinderilor.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro