De la calitatea vieții la viața de calitate
Acum mulți timp am locuit vreme de doi ani la Viena. Trăiam într-un cartier foarte cochet, într-o zona liniștită și relativ aristocratică a orașului, cum urci spre pădurea vieneză. E drept că într-o locuința foarte mică, dar eram fericită, căci de la fereastră mi se deschidea dinainte un peisaj de vis: dincolo de vilele răzlețe, înconjurate de grădini generoase, se vedeau pantele dealului, acoperite cu vie și, mai sus, pădurea.
Cum pe atunci copiii mergeau la școală, am interacționat destul de mult cu părinții colegilor lor. Cel mai mic era în clasa întâi, iar școala din cartier avea doar patru clase primare. Atmosfera era familială și destul de rafinată. Socializarea era bineînțeles o activitate importantă a părinților. Dacă copiii se împrieteneau la școală, automat și părinții legau relații amicale. Cum nu cunoșteam prea bine limba germană, mă mulțumeam să ascult discuțiile mămicilor, în vreme ce copiii noștri se jucau. Îmi amintesc de o întâlnire mai largă, un fel de ședință cu părinții, organizată la o așa numită Heurige, un soi de cârciumă tradițională vieneză unde pe vremuri viticultorii ofereau vin sau must produs de ei în acel an, alături de felii mari de pâine de casă, unse un untură și presărate cu solzișori de ceapă. Acum, desigur că aveai parte de toate rafinamentele culinare, păstrându-se totodată și aura tradițională. Ceea ce m-a uimit în acea zi a fost că discuțiile dintre părinți s-au concentrat aproape exclusiv în jurul unei singure teme, calitatea vieții aflată în strânsă legătură cu metrii pătrați ai spațiului de locuit. Cum locuiam probabil în cel mai strâmt loc din cartier nu am scos nicio o vorbă, de teamă să nu șochez audiența. Însă, de la un moment dat încolo, m-a iritat atât de mult această discuție, încât am intervenit și, în ciuda, precarității mele lingvistice, am început să le povestesc despre viața în comunism. Și, poate dintr-un cinism izvorât din frustrare, le-am povestit care era soarta femeilor pe atunci și, inevitabil, problema avorturilor în epoca Ceaușescu. Știu că le-am șocat atât de tare pe mame, încât discuția a căzut cu totul. Singura replică a fost a unei prietene: „Și când te gândești că asta se petrecea la câteva zeci de kilometri distanță de noi.“ Pesemne că m-au privit cu multă compasiune și au uitat pentru o clipă de metrii lor pătrați. Eu cel puțin așa am simțit. Mi-era însă rușine de impulsul meu agresiv. Nu făcusem față ispitei de a le da o lecție și, probabil, de a mă răzbuna pe locuințele lor spațioase. Cine știe?
În orice caz, am învățat atunci ceva important despre felul în care se măsoară calitatea vieții. Totul se rezumă în fond la câțiva parametrii simpli, metri pătrați, vinuri fine și relații sociale bine puse la punct. Când am plecat din Viena pentru a reveni acasă știu că toți amicii mei erau iarăși șocați. Cum e cu putință să pleci de bună voie dintr-un oraș unde calitatea vieții este aproape de perfecțiune? N-am reușit să le explic. Nici nu aveam prea multe de spus. Venisem acolo doar pentru doi ani și timpul trece, nu-i așa?
Desigur că întoarcerea și reinstalarea la bloc, în Berceni, mi-a dat și mie multe nopți de insomnii frustrate cu gândul la cartierul vienez cu vii, păduri, vile cochete, crâșme fine, oameni stilați și prietenoși. Dar ce puteam face? Am încercat să-mi reconfigurez parametrii după care îmi calculam acum calitatea vieții. E drept ca aici aveam o casă cu mai mulți metri pătrați și, în locul viilor și al pădurii, un brad frumos în fața ferestrei de la bucătărie. Frustrările inerente s-au atenuat când, treptat, am reușit să schimb ordinea celor două substantive: în loc de calitatea vieții, am început să mă gândesc care ar putea fi parametrii după care pot cuantifica o viață de calitate. Pare un joc de cuvinte aici, dar în ultimele două săptămâni am realizat tot mai clar că cele două sintagme sunt aproape opuse.
Cei aproape 90 de metri pătrați ai apartamentului meu de la etajul 4 au devenit între timp spațiu de izolare. Și, oricât de mult mi-ar plăcea la mine acasă, oricât de bine m-aș organiza recluziunea, la un moment dat tot ajung să disper. Zilele par a fi devenit o masa informă, iar nopțile, dilatate uneori de insomnie, sau fărâmițate de fel de fel de coșmaruri, s-au transformat în momente esențiale ale întâlnirii cu mine. În timpul zilei sunt totuși destule de făcut, lecții online, cărți, filme, gătit, curățenie și dezinfectare riguroasă. Noaptea însă începe marele dialog. Ce contează cu adevărat acum, care sunt prioritățile? Frica de moarte devine aproape o realitate palpabilă. Și nu moartea proprie este terifiantă, cât gândul la dispariția celorlalți. Stingerea în singurătate a atâtor oameni este aproape de nesuportat. De aceea nopțile sunt foarte grele. Însă, tocmai în asemenea momente crâncene, când inima mi se zbate în piept ca o pasăre prinsă în laț, simt uneori că viața pulsează în mine mai puternic ca oricând, că are atât de mult sens, că merită iubită și apărată. Iar venirea dimineții îmi pare o victorie uriașă într-un război în care forțele ce se confruntă sunt atât de disproporționate. Fiecare dimineață are acum splendoarea unui nou început de lume, care mi-a fost dăruit anume și pe care nu pot decât să-l trăiesc cu recunoștință și bucurie.
INTERVIURILE HotNews.ro