Decizia CEDO privind măsura confiscării sumelor de bani nedeclarate la vamă ce exced 10.000 euro

1. Context

La data de 22 octombrie 2019, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre împotriva României (Aplicația nr. 41845/12, cazul Ozair v. România) prin care a constatat încălcarea art. 1 Protocol 1 din Convenție acordând aplicantului daune materiale în cuantum de 80.000 dolari.

În speță, aplicantul a arătat că prin confiscarea sumei de 80.000 dolari pe care acesta nu a declarat-o la autoritatea vamală la intrarea în țară și prin aplicarea amenzii de 8.000 de lei i-a fost încălcat dreptul la proprietate garantat de art. 1 Protocol 1 CEDO. În fața instanței naționale, dl Ozair a arătat că deținea această sumă de bani din vânzarea mașinii și a părții din apartament pe care le deținea în București. Instanța națională a respins apărările acestuia, arătând că dl Ozair ar fi încercat să ascundă aceste sume de bani din moment ce se aflau în bagajul personal, pentru a nu le declara, iar potrivit legii era obligatorie confiscarea sumelor ce depășesc pragul de 10.000 euro și care nu au fost declarate în mod corespunzător.

În urma analizei Curții de la Strasbourg, aceasta a constatat că măsura în discuție are un caracter punitiv și descurajant, fiind lipsită de proporționalitate măsurii confiscării sumei de bani ce depășește pragul valoric de 10.000 euro, ca o sancțiune suplimentare față de amenda de 8.000 de lei deja aplicată.

Având în vedere că, doar în 2018, Aeroportul Henri Coandă – cel mai mare aeroport din România – a fost tranzitat de un număr de 13,8 milioane de pasageri (potrivit unui comunicat al Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti), această decizie pronunțată de Curtea de la Strasbourg prezintă un real interes față de modul în care legiuitorul va înțelege să pună de acord dispozițiile legale incidente.

2. Prevederile legale în discuție

Hotărârea de Guvern nr. 707/2006, prin care s-a aprobat Codul vamal 1 , prevede la art. 653 următoarele:

„i) neîndeplinirea de către persoanele fizice care trec frontiera a obligaţiei prevăzute la art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 1.889/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului, de declarare în scris, la autoritatea vamală, a numerarului în valută şi/sau în moneda naţională care este egal sau depăşeşte limita stabilită prin regulament, aflat asupra lor, în mijloacele de transport ori în bagajele însoţite sau neînsoţite, precum şi în colete. Numerarul nedeclarat în scris care depăşeşte limita stabilită de regulament se confiscă.”

În schimb, Regulamentul privind controlul numerarului la intrarea sau ieșirea din Comunitate 2 prevede la art. 4 alin. (2) faptul că „În cazul nerespectării obligației de declarare prevăzute la articolul 3, numerarul poate fi reținut prin decizie administrativă, în conformitate cu condițiile prevăzute în temeiul legislației interne.”

3. Argumentele avute în vedere de CEDO în constatarea încălcării art. 1 CEDO

3.1. Inexistența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit;

3.2. Nedovedirea faptului că amenda nu ar fi fost suficientă pentru atingerea scopului punitiv urmărit;

3.3. Neluarea în calcul de către instanța națională a documentelor prezentate de aplicant de unde rezulta că sumele de bani identificate în urma controlului aveau o proveniență licită.

4. Jurisprudența instanțelor naționale

În practica instanțelor din România au fost identificate 3 tipuri de hotărâri: (i) o primă categorie în care instanțele aplică cu prioritate dreptul european și consideră nelegală confiscarea sumelor de bani, (ii) o a doua categorie în care instanțele aplică exclusiv textul de lege național ce permite confiscsarea (iii) și o treia categorie care consideră că este nelegală confiscarea întregii sume, iar nu doar a excedentului pragului de 10.000 euro cu care persoana a fost identificată la vamă.

a) Decizia nr. 5192/19 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov

„În ceea ce privește sancțiunea complementară a confiscării, instanța apreciază că aceasta depășește limitele proporționalității.

Având în vedere jurisprudența C.E.D.O., instanța reține că poate verifica modul de individualizare și a sancțiunilor complementare, similare unor sancțiuni specifice dreptului penal, putând astfel aprecia asupra oportunității aplicării lor. În acest sens, instanța constată că sancțiunea complementară este aplicată de drept potrivit dispoziției legale incidente, astfel că poate aplica criteriile de individualizare a sancțiunii principale și în ceea ce privește sancțiunile complementare.

În acest reține că potrivit art. 4 alin. 2 din Regulamentul nr. 1889/2005, în cazul nerespectării obligației de declarare prevăzute la articolul 3, numerarul poate fi reținut prin decizie administrativă. Astfel, instanța reține că Regulamentul nu instituie o obligativitate a confiscării sumei.”

b) Decizia nr. 4651/12 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov

„Nu sunt întemeiate nici susținerile apelantei petente prin care se invocă scopul urmărit de Regulamentul nr. 1889/2008, argumentele invocate de apelantă nu atrag netemeinicia ori nelegalitatea procesului verbal. Sunt nefondate și motivele de apel care vizează măsurile dispuse de agentul constatator, având în vedere că sancțiunea confiscării bunurilor s-a aplicat cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în cauză.”

c) Decizia nr. 3362/17 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov

„Potrivit dispozițiilor art.653 alin.1 lit. i din H.G. 707/2006, numerarul declarat în scris care depășește limita stabilită de Regulament se confiscă. În aceste condiții, apelanta – petentă avea obligația legală de a aplica măsura complementară a confiscării numai pentru suma care depășește limita stabilită de textele de lege mai sus mentionate. În conditiile în care, apelanta – petentă a încalcat aceste dispoziții legale care reglementează suma de bani ce putea fi confiscată, partea din procesul verbal care cuprinde această sancțiune este lovită de nulitate.”

5. Concluzii

Soluția Curții de la Strasbourg confirmă interpretarea dată de Curtea de Justiție a UE în cauzele reunite C-335/18 și C-336/18 pronunțată în urma unei întrebări preliminare a instanțelor din Bulgaria, dar și în Cauza C-255/14 referitoare la o întrebare preliminară a instanței din Ungaria în ceea ce privește interpretarea Regulamentului nr. 1889/2005 al Parlamentului European și al Consiliului.

Concluzia la care s-a ajuns este că o sancțiune care ar consta într-o amendă într-un cuantum inferior, combinată cu o măsură de reținere a numerarului nedeclarat, în conformitate cu acest articol 3, ar fi susceptibilă să atingă obiectivele urmărite prin regulamentul menționat fără să depășească limitele a ceea ce este necesar în acest scop. O astfel de reținere ar trebui să fie temporară, fără să depășească timpul strict necesar pentru a face verificări asupra provenienței sumei.

Astfel, de lege ferenda este oportună modificarea HG nr. 606/2007 în sensul în care teza finală a art. 653 să prevadă posibilitatea reținerii în locul confiscării. Între timp, revine judecătorului național, în calitate de prim judecător european, să aplice cu prioritate prevederile mai favorabile consacrate prin jurisprudența CEDO și CJUE, precum și ale Constituției care prevăd la art. 44 faptul că averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit prezumându-se. În caz contrar, după parcurgerea cailor de atac reglementate de legislația în vigoare, persoana prejudiciată va fi nevoită să caute (și probabil va reuși să obțină) protecția Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Articol semnat de Loredana Cristea, associate Filip & Company