Democratia in general si barbaria in particular

Lista țărilor sau a regimurilor politice calificate, într-un context sau altul, ca “totalitare” e atât de lungă încât s-a putut spune — pe bună dreptate — că termenul de “totalitarism” a devenit pur și simplu un clișeu. Pe de altă parte, se pune întrebarea: de ce apare acest termen pe lista formelor de putere politică alături de “democrație” și de “autocrație”? E totalitarismul o combinație între cele două sau e ceva cu totul diferit?

M-aș întreba pentru început: care e legătura dintre conceptul de democrație și acela de totalitarism? Voi încerca să arăt în cele ce urmează că nu e deloc vorba de noțiuni diametral opuse. În ciuda tuturor prejudecăților, totalitarismul nu e câtuși de puțin antipodul democrației: cele două noțiuni țin de axe conceptuale independente, ireductibile una la cealaltă. Așadar, întrebarea dacă și în ce măsură se opun nu mi se pare că ar avea vreun sens.

Un început de răspuns privitor la natura acestor două axe conceptuale s-ar putea formula cam așa: democrația se opune autocrației, în timp ce totalitarismul e antipodul nu al democrației ci al anarhiei. E vorba aici, repet, de două axe, de două clasificări distincte, stabilite după criterii diferite, aplicabile unor categorii complet diferite și ele.

Democrația și autocrația se află la cele două extremități ale formelor posibile de putere (în raport cu cine și în numele cui o deține). Inutil de spus: în teorie, cu cât o structură politică e mai democratică cu atât e mai puțin autocrată și invers. Merită însă precizat că democrație în stare pură nu poate exista: democrația indirectă comportă, vrând-nevrând, o doză de autocrație. Structurile UE — și nu numai — o ilustrează din plin. Ca să fiu succint, voi face aici abstracție de cazul când acțiunea politică a unui sistem autocrat are componente comune cu vectorul năzuințelor populare (vezi exemplul României din august 1968). E suficient să știm că nici autocrație în stare pură nu poate exista. Axa democrație<—>autocrație este, așadar, o scară deschisă în ambele direcții.

Noțiunile de totalitarism și de anarhie se referă, în fond, la cu totul altceva: nu la structuri politice ci la comunități. Se referă la felul în care “părerile despre lume și viață” ale unui individ dintr-o comunitate dată depind de “părerile despre lume și viață” ale comunității însăși.

Am putea considera drept atinsă de totalitarism o comunitate în care acest “set de păreri” e un set complet de răspunsuri la toate întrebările pe care le ridică viața în cadrul dat și în care setul de “păreri despre lume și viață” ale comunității întregi strivește “părerile despre lume și viață” ale individului oarecare, dacă nu și pe individul însuși.

Am putea numi atinsă de anarhie o comunitate în care fiecare individ gândește și se exprimă “liber”, pe cont propriu. Faptul că termenul anarhie se întrebuințează cel mai adesea în sens peiorativ e strâns legat de confuzia pe care o facem cu toții, pe de o parte, între haos și dezordine și, pe de altă parte, între determinism și previzibilitate, haosul fiind un tip de ordine strict deterministă dar imprevizibilă. Să admitem iarăși, din pur realism, că întruchipări perfecte ale totalitarismului — ca de altfel și ale anarhiei — nu există. (Teoria lui Ramsey arată de altfel că nici măcar dezordine totală nu poate exista.)

Statul totalitar eo structură de putere care se pune exclusiv în slujba “părerilor despre lume și viață” ale comunității peste care funcționează în calitate de emanație a acesteia. Da, emanație! să nu uităm că Hitler a ajuns la putere prin alegeri nemăsluite urmate de un plebiscit…

Dacă prin democrație înțelegem “putere a poporului”, adică “putere a majorității” (cu sau fără respectarea minorităților), atunci devine clar că, în plan conceptual, totalitarismul nu numai că nu se opune democrației, ci poate chiar îmbrăca forma “supremă”, “desăvârșită”, “triumfală”, a democrației: “părerile despre lume și viață” ale comunității respective își găsesc, tocmai în cadrul statului totalitar, “expresia plenară”. Din cauza conformismului și chiar a unanimismului gregar, o societate democratică bazată pe majoritate poate lesne aluneca spre una bazată pe totalitate. Cu atât mai ușor cu cât totalitatea e un caz particular de majoritate…

În ce mă privește, prefer să am convingeri antitotalitare și nu convingeri liberal-democrate (în sensul lui Karl Popper, de exemplu). Fiindcă toate convingerile de tip liberal-democrat converg astăzi către una singură (!!!), în timp ce convingerileantitotalitare pot lua forme diverse. De altfel, Popper pare să comită o greșeală de logică atunci când afirmă că totalitarismul și democrația de tip liberal se opun reciproc. Nu că această aserțiune ar fi în sine neligitimă. E însă important să-ți dai seama că ea își are adevăratul temei nu în caracterul democratic al democrațiilor liberale, ci în gradul suficient de mare de anarhie (în sensul bun al cuvântului) pe care îl presupune acest tip de democrație.

Democrațiile occidentale trăiesc astăzi un moment de răscruce. Confruntată cu terorismul pe de o parte și cu ideologia corectitudinii politice pe de alta, gândirea politică occidentală e în prezent legată de mâini și de picioare. Ideologia corectitudinii politice le dă voie politicienilor, analiștilor și comentatorilor de astăzi să vadă dimensiunea nihilistă, eventual psihiatrică a terorismului actual, dar le interzice — sau cel puțin îi descurajează — să vadă dimensiunea lui ideologică. Cu alte cuvinte, ideologia corectitudinii politice încurajează doar discursurile de justificare, nu și de explicare a valului de acte teroriste de după 1979.

E ironic faptul că pe măsură ce, sub înrâurirea corectitudinii politice, gândirea li se uniformizează, occidentalii le atribuie extremiștilor o tot mai mare diversitate tipologică. Toți ar fi, de bună seamă, niște loseri ofticoși! Cât sunt însă de diverși acești loseri! Unii sunt săraci lipiți pământului, alții miliardari, unii respinși la intrare în facultăți, alții cu studii superioare, unii fără meserii, alții excelând în ale lor, unii sunt loseri ratați, alții sunt loseri cu cariere înfloritoare (scuzați pleonasmele și oximoroanele)… Oare, mănăstire într-un picior, ce-or fi având în comun acești “loseri”?

Citeste intrg articolul si comenteaza pe Contributors.ro