Despre hărţi, cărţi şi alte doftorii pentru educaţie

Multe dintre naivităţile zilei când vine vorba de învăţătură provin dintr-o reprezentare simplistă şi superficială a minţii. Mintea nu este o tolbă cu săgeţi sau o trusă cu scule[1], receptacul pasiv şi harnaşament de prim ajutor. Mintea este fundamental activă şi cartografică. Este reprezentaţională, producând, clipă de clipă, hărţi multidimensionale şi dinamice ale realităţii. Sunt hărţi pe verticală şi orizontală, hărţi semantice şi contextuale, hărţi structurale şi hărţi de detaliu, la rezoluţii mici şi mari. Câteva consecinţe urmează de aici.

Cum orice hartă, oricât de detaliată, rămâne un decupaj şi o simplificare a realităţii, mintea este fundamental selectivă. Într-adevăr, selectivitatea este o trăsătură fundamentală a minţii, la fiecare nivel şi în interiorul fiecărui proces psihic. Ceea ce înseamnă că simpla stimulare, oricât de creativă şi atrăgătoare, nu este de regulă suficientă pentru a produce învăţare şi transformare profundă.

Stimulii care trec prin mecanismele curiozităţii perceptive (stimuli dinamici, policromi, semnificativi pentru cel ce percepe, neobişnuiţi, neregulaţi etc) produc, de regulă, o orientare a atenţiei şi o excitaţie care ajută memorarea, dar ei vor rămâne semnificativi doar în măsura în care apelează reţelele semantice de profunzime, în măsura în care îşi găsesc locul în hărţile mentale ale subiectului.

O a doua consecinţă, ce derivă direct din prima, este că mai dispuşi şi predispuşi spre învăţare sunt cei care dispun de asemenea reţele consistente, care, simplu spus, ştiu lucruri cât mai multe şi mai diverse.

De asemenea, putem deduce de aici de ce o cultură a suprastimulării nu este şi o cultură a învăţării. Ba dimpotrivă. Tocmai pentru că excitarea perceptivă este un mecanism primar al învăţării, o supralicitare a lui duce la insensibilitate şi la toleranţă sporită la noutate, adică la închidere cognitivă.

O altă consecinţă critică priveşte atenţia. Mobilitatea este o trăsătură fundamentală a atenţiei, o adaptare pentru animalele care trăiesc în medii dinamice şi diverse, saturate îndeobşte de noutate semnificativă. Supralicitarea compulsivă a mobilităţii atenţiei nu produce decât epuizare şi insensibilitate, după cum spuneam mai sus.

La om, mecanismelor primare care răspund la stimuli le corespund mecanisme neimersive, reflexive, prin care este extrasă semnificaţie secundă din experienţele de viaţă. O cultură a suprastimulării este deopotrivă o cultură a imersivităţii corozive, o cultură a epuizării şi a învăţării superficiale. Să privim ceva mai îndeaproape natura cartografică a minţii. Simplu spus, mintea construieşte hărţi ale realităţii (luaţi termenul în sensul cel mai larg).

Natura cartografică (al cărei principiu de bază este similaritatea de formă, izomorfismul) este evidentă de la nivelul celor mai simple procese psihice, cum sunt senzaţiile şi percepţiile. O percepţie nu este altceva decât o hartă izomorfă şi dinamică a unor segmente de realitate. Dinamismul acestor hărţi, care nu este altceva decât reflexul dinamismului minţii, presupune integrarea hărţii perceptive în hărţi mai complexe, de nivel superior. De exemplu, perceperea unui volum de poezie, aflat pe o masă, nu este, la om, doar atât, ci simultan un segment ale unor hărţi structural mai complexe: o hartă conceptuală (nu doar „vedem” un volum pe o masă, ci înţelegem că este un volum pe o masă), o hartă afectivă (o întreagă reţea afectivă este activată de hărţile perceptive şi conceptuale), hărţi structurale (care privesc tiparele realităţii, de pildă o carte care stă pe masă ne atrage mai puţin atenţia decât o masă care stă pe o hartă etc). De asemenea, fiecare tip de hartă generează mai multe reprezentări din aceeaşi clasă.

Imaginea volumului nu este integrată conceptual doar la nivelul unei singure categorii. Astfel, o carte este, de asemenea un obiect solid sau o dovadă de afecţiune, ceea ce produce activări ale unor reţele semantice diferite care, însă, pot comunica (şi chiar o fac).

Pe de altă parte, cartografierea unor procese duce la reprezentări ale structurilor şi la sesizarea de tipare comune cu alte procese, ceea ce produce, prin integrare, noi şi noi hărţi. Consecinţa directă (şi, pentru cei mai mulţi, contraintuitivă), este că, în sensul cel mai propriu, nimic nu este cu adevărat inutil de învăţat. Nu există un conflict între cunoştinţele aşa-zis utile şi cele, horribile dictu, inutile. Cunoştinţele „utile”, procedurale, abilităţile cotidiene, informaţiile semnificative în practica imediată reprezintă, desigur, o categorie importantă de cunoştinţe şi nici un sistem de educaţie respectabil nu le ignoră. Dar este stupid (şi inconsistent ştiinţific) să le aşezăm în opoziţie cu „celelalte” cunoştinţe, cele „inutile”, pentru că acestea îmbogăţesc in(de)finit hărţile noastre mentale, dau profunzime înţelegerii, supleţe deciziilor şi inteligenţă raporturilor sociale.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro