Doliu in alb (de Teodor Baconsky)

Longevitatea e un dar divin. Patriarhul Teoctist s-a bucurat de acest dar. Parea etern.Ne obisnuiseram cu figura sa. Pina si cei mai abjecti dintre „liderii nostri de opinie“ renuntasera la rechizitoriile lor fariseice, in vreme ce amatorii de succesiune isi pierdusera speranta ca i-ar putea supravietui. Fara a fi neaparat stralucitor, omul avea un secret.

Nu poti parcurge 92 de ani de istorie romaneasca – doua razboaie, teroarea comunista si declinul societal din tranzitie – daca nu esti „cineva“. Dar cine era, in fond, Patriarhul? Veti parcurge zilele acestea amintirile unor „martori privilegiati“, care vor cauta sa-si dovedeasca intimitatea cu cel plecat.

Abia atunci veti intelege cit de multor oameni le-a fost Patriarhul mentor, binefacator, nas de calugarie sau episcopie, aliat important sau „dusman exemplar“, pe care moartea il preface acum in prieten din pacate nedreptatit…

Nu voi dezvalui aici nimic din relatia pe care am avut-o cu batrinul. Voi puncta doar acele citeva adevaruri pe care experienta mi le-a certificat. Nascut sub zodia Varsatorului, Patriarhul era chemat sa fie lider si inca unul care stie sa combine manevra cu viziunea de ansamblu. A traversat, providential, intinse cimpuri minate.

Sa te acomodezi cu Dej si Ceausescu, dupa ce ai crezut in Romania nationalista a lui Staniloae si Nae Ionescu inseamna sa cunosti infernul si sa nu disperi. Sa asisti la travestiul democratic al fostei nomenclaturi si sa nu-ti pierzi respectul fata de oameni inseamna sa faci proba umorului metafizic. In aparenta, Patriarhul lucra defensiv si isi amina deciziile.

Pe dedesubt, el conserva Traditia Bisericii prin actiuni obstinate si inventive. Reteta lui? O combinatie de bun-simt taranesc, smerenie patericala, tandrete sufleteasca si ironie subtila, de ins care-si onoreaza rangul. Pretuia frumusetea slujbelor si agapele de dupa liturghie, cind se apuca sa „depene amintiri“ fabuloase, pe tonul cel mai relaxat.

Detesta prostia, dar ii tolera, evanghelic, pe numerosii sai exponenti. Refuza slugarnicia baroca a laudatorilor de serviciu, pe care ii intepa fin, cu grija de a nu-i sparge. A fost un incasator redutabil. Nici un atac nu l-a demobilizat, asa cum nici o glorie lumeasca nu l-a smintit.

Ce ramine? Biblia lui Serban Cantacuzino, reeditata somptuos. Reluarea dialogului cu greco-catolicii. Reuniunea „Oameni si religii“, de la Bucuresti, in conlucrare cu organizatia catolica Sant Egidio. Vizita lui Ioan Paul al II-lea, cu tot impactul ei panortodox. Mitropolia Basarabiei.

Promovarea unei noi generatii de ierarhi, in selectarea careia au contat deopotriva diplomele si responsabilitatea ecleziala. Prima gospodarire canonica a diasporei romanesti de data recenta. O puzderie de locasuri facute sau refacute, printre care Sf. Spiridon Vechi. Solidaritatea cu sirbii (martirizati) si curajul de a-l „supara“ pe Alexei al II-lea, omologul sau moscovit.

Ospitalitatea permanenta pe care i-a oferit-o Patriarhului ecumenic de Constantinopol. Iubirea fata de mirenii „anonimi“ care-i sarutau mina, facindu-l sa simta ca Hristos nu l-a parasit. E oare mult? E prea putin pentru o existenta atit de indelungata? Nu noi – cei ramasi de veghe la catafalcul patriarhal – sintem chemati sa raspundem.

Dumnezeu e singurul care va hotari soarta vesnica a robului sau Teoctist, insa hotarirea Lui ne scapa.