Educația financiară trebuie să cuprindă și o componentă de finanțe publice!

În ultimii ani se tot discută de problema educației financiare la români. Diverși actori din societate (instituții financiar-bancare, autorități de reglementare, asociații profesionale, ONG-uri, instituții de învățământ, liberi profesioniști etc.) sunt angrenați în diverse programe și acțiuni care au ca scop ridicarea nivelului de educație financiară la nivelul populației, dar și al celor din mediul antreprenorial. Toate acestea sunt demersuri absolut necesare pentru cei vizați, care fac nu doar ca ei să ia decizii financiare bine informate și inteligente, dar ajută și la dezvoltarea economică armonioasă a unui stat.

Din păcate cei aproape 50 de ani de comunism au modificat profund mentalitatea și abordarea românilor în legătură cu gestionarea resurselor financiare personale. De asemenea, tot ceea ce reprezenta resursă financiară publică, era considerată a nimănui și sentimentul de deținere colectivă a unor resurse a fost redus până la zero. Statul era perceput nu neapărat ca un adversar, dar ca o entitate diferită de noi toți.

Acum, ca cetățeni a unei țări cu o economie bazată pe legitățile pieței și aparținând Uniunii Europene, ar trebui să avem o viziune diferită în acest sens. Educația financiară în ceea ce privește finanțele personale este strâns legată de cea cu privire la resursele financiare publice, la nivel local sau central. A face educație financiară doar în direcția resurselor financiare personale este contraproductiv și neinspirat. E ca și cum ai pune carul înaintea boilor! De ce spun acest lucru? Voi explica pe scurt în continuare!

Iluzia fiscală, fenomen explicat de Amilcare Puviani în lucrarea sa „Financial Theory of Illusion” încă din 1903, este unul dintre fenomenele des întâlnite în istoria post – decembristă din țara noastră. El presupune o slabă percepție a cetățenilor cu privire la legătura dintre veniturile și cheltuielile publice. În contextul unor venituri bugetare publice date, ei au impresia că se pot extinde cheltuielile publice, percepție întreținută de guvernele aflate la putere. Astfel, dacă pe termen scurt acest fenomen pare sustenabil, pe termen mediu și lung sfârșește prin deficite bugetare publice mari și datorie publică în creștere.

Un alt lucru care este ignorat de cetățenii cu o educație financiară publică precară este faptul că deficitul bugetar public trebuie acoperit cu resurse financiare, prin împrumuturi publice externe sau interne sau prin emisiune inflaționistă de monedă. Cum cel din urmă fenomen este exclus pentru noi ca țară membră a Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, rămâne îndatorarea. Adică, plătim tot noi pe termen lung sau copiii și nepoții noștri. Trebuie să înțelegem că „prânz gratis” nu există nicăieri în lume! Cineva va trebui să plătească! E la fel ca în cazul resurselor financiare personale. Nu putem cheltui mai mult decât avem în buzunar, doar dacă ne împrumutăm! Dar chiar și atunci când ne împrumutăm, nu ne putem întinde mai mult decât avem plapuma! Uniunea Europeană sancționează depășirea deficitului bugetar public de 3% sau a datoriei publice mai mare de 60%. Sunt reguli fiscale simple impuse pentru a păstra stabilitatea finanțelor publice în Uniune.

Problema Pilonului I de pensii (cel public) se înscrie în același registru. Cei aflați la vârsta pensionării nu înțeleg de ce nu pot primi o pensie mai mare. Invocă faptul că au contribuit o viață (și pe bună dreptate), dar nu percep clar faptul că pensia lor este plătită în prezent de cei care sunt în câmpul muncii, și depinde de numărul acestora și nivelul contribuțiilor pe care ei le plătesc la fondul de pensii (asigurărilor sociale de stat). Contribuțiile lor plătite pe parcursul vieții active au plătit pensiile părinților și bunicilor la acea vreme. Înțelepciunea populară regăsită în proverbul „iarna îmi fac car și vara sanie” a fost din păcate, cum spuneam mai devreme, eliminată din subconștientul nostru colectiv din această perspectivă și ar trebui să fie din nou cultivată prin înclinația către alte forme de economisire pe termen lung (Pilonul II și III, fonduri de investiții, depozite cu acumulare etc.). Și aici, iată, educația în ceea ce privește finanțele personale se îmbină armonios cu cea cu privire la finanțele publice!

Dacă dorim servicii medicale de calitate, învățământ de stat performant, infrastructură dezvoltată etc. trebuie să înțelegem că acestea se pot face în baza unui anumit volum de resurse financiare publice colectate, fiscale și nefiscale, și în contextul unui management public al resurselor adecvat. Asta înseamnă să ne plătim la timp impozitele, să evităm evaziunea fiscală și să fim exigenți cu cei care administrează resursele publice! Trebuie să fim insensibili la populism și să înțelegem că scutirile nejustificate de impozite și taxe văduvesc serviciile și bunurile publice de calitate.

Desigur, putem decide în ce măsură piața poate substitui ceea ce poate face statul pentru noi, dar vigilența și exigența trebuie să rămână aceeași! Un cetățean educat financiar, atât în ceea ce privește finanțele personale, cât și cele publice va crește disciplina și eficiența în cheltuirea banului public. Hazardul moral al celor însărcinați cu administrarea resurselor publice va scădea după alegeri sau numiri în funcție.

În final, mai rămâne o problemă: cine să se ocupe de propășire educației financiare în această direcție? Desigur, prima reacție este să spunem că ar trebui să cadă tot pe umerii celor care fac deja educație pentru finanțele personale. Dar cred că nu e suficient! Autoritățile publice, sistemul de învățământ (în special cel primar și gimnazial) ar trebui implicate mai mult în creșterea gradului de educație financiară, în special pe componenta finanțelor publice!

Nota red: Opiniile exprimate sunt opinii personale ale autorului și nu implică instituțiile cu care acesta este asociat