Eu cu mine în carantină. Calvarul vindecării

Te trezești, te ridici din pat, te duci la baie și te uiți în oglindă.

Iar tu?

Îți trece un gând și tresari. Te speli mecanic și te duci la bucătărie. Parcă ceva nu este ok. Ceva te macină și nu știi ce… O fi rata pe care trebuie să o plătești și luna asta și următoarele 158 de luni? O fi discuția mai aprinsă de seara trecută cu partenera ta?

Nu…Nimic din toate astea. Adică, poate că da, însă dacă stai să te gândești mai bine, parcă nu e acel sentiment de anxietate pe care l-ai mai simțit de multe ori de când te-ai decis să ai o viață a ta și să îți asumi responsabilități de adult. Nu, sigur nu e asta.

Atunci ce este? Ce a adus nou această perioadă de izolare impusă de autorități?

Ce te deranjează, ce te macină și frustrează teribil este faptul că nu mai ai unde să te ascunzi de tine. Nu mai poți să fii tot timpul pe fugă, să sari dintr-o întâlnire în alta…dintr-o convorbire telefonică în alta. Ești forțat să stai cu tine și de aceea viața ți se pare extrem de greu de suportat acum.

Începi să te întrebi pe tine : ce vrei frate de la mine? Lasă-mă în pace. Și tu începi să îți răspunzi.

La început, Vocea din capul tău este foarte timidă și spune lucruri nu atât de dure. Banalități. Parcă se introduce. Însă, pe măsură ce timpul trece și nu prea ai activități care să acopere sunetul Vocii tale interioare, Dialogul Interior capătă proporțiile unui război. Tu îl vezi ca pe un război pentru că nu ai control și te frustrează teribil pentru că aduce următoarea întrebare : cine controlează acest dialog dacă nu eu?

Între noi fie spus, începi să îți construiești o lume care să o imite pe cea pe care ai pierdut-o prin izolare.

Mintea știe că îți lipsește ceva și cu ajutorul creierului, acel instrument incredibil de complex, începe să creeze. Mintea știe că îți lipsește agitația, forfota zilnică și încearcă să te ajute.

Și începe să creeze. Pentru că la asta excelează, la actul de creație. Iar principala ei misiune este să te țină în viață. Și cum nu prea sunt multe pericole în carantină, toate resursele mentale se duc într-o singură direcție: actul de creație.

Totul ar fi fost minunat dacă ne-am fi direcționat mintea să creeze o lume minunată.

Din păcate lucrurile nu stau așa în viața reală.

Problemele apar în momentul în care noi nu controlăm acest proces de creație generat de mintea noastră. Se întâmplă să nu avem control pentru că nu am fost puși niciodată în situația în care să stăm izolați doar cu noi preț de câteva ore, d-apăi câteva săptămâni bune.

Și atunci să te ții bine…

Suntem obligați să stăm cu o entitate pe care nu o cunoaștem însă care se pare că ne știe extrem de bine, dovadă fiind felul în care ne vorbește. Direct la țintă.

Mintea începe să creeze un univers doar al tău, propriu și personal. Îmi vei spune că oricum asta făcea și înainte de izolarea asta. Da, însă acum există o schimbare. Singurele persoane reale, cu care interacționezi fizic în acest timp și care populează acest univers interior sunt cele cu care te-ai carantinat. Și pe care, după câteva zile, oricum începi să le vezi altfel. Dar asta este altă discuție. Acum vorbim doar despre relația dintre noi cu noi. Și cum evoluează ea în această perioadă.

Universul tău interior devine din ce în ce mai interesant și mai frustrant. Tu ești și ghid și vizitator în universul tău, proces facilitat de către Dialogul Interior.

Și zilele trec și tu descoperi o efervescență de emoții din întreg spectrul cunoscut și câteva în premieră absolută.

La început este plăcut să vorbești cu tine. Însă pe măsură ce timpul trece, ghidul tău începe să îți introducă în rutina zilnică amintiri pe care le-ai uitat și de care ai fi vrut să nu îți mai aduci aminte. Apar eșecuri pe care le-ai fi vrut îngropate adânc. Apar relații eșuate și oportunități ratate. Ca într-un montagne russe începi să experimentezi singur senzații nu atât de plăcute, care înainte erau generate sau mai bine zis facilitate de către colegi/ colege sau superiori ierarhici. Acum ei nu mai sunt fizic lângă tine de câteva săptămâni, însă emoțiile distructive s-au metamorfozat iar purtătorii sunt personaje din trecutul tău la care nu te-ai mai gândit de mulți ani.

În toții ani aceștia, de când ai devenit conștient de tine însuți și până acum, ai tot acumulat frustrări, frici, traume, dezamăgiri profunde, poate și ceva corecții corporale, că de, trăim într-o societate unde “bătaia este ruptă din Rai”.

O să îmi spui că au fost și emoții frumoase și că sunt și amintiri plăcute. Ai dreptate…Le ținem minte și pe alea…Însă cele negative, traumatizante, sunt cele care se agață de noi ca râia și la momentul oportun haț au reapărut în viața noastră conștientă. Pentru că în cea subconștientă și inconștientă au fost mereu prezente dându-ți indicații precise și direcționându-ți acțiunile „conștiente”. Ultimele studii în domeniul neuroștiințelor cognitive ne arată fără drept de apel că nu există acțiuni conștiente ci doar justificări ulterioare ( https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4887467/)

Apare aici o discuție foarte interesantă despre Liberul Arbitru, însă despre asta în alt articol.

Revenind la carantină, de acum este clar că în perioada asta, fără să trebuiască să fim undeva, fără să fim sub presiunea timpului, universul interior care se făcea simțit prin acțiunile noastre conștiente însă pe care nu ni le puteam explica, a ieșit maiestuos la suprafață. De aceea avem în această perioadă vise mai puternice și care par din ce în ce mai realiste.

De aceea este o avalanșă de emoții care aparent nu au nicio explicație logică datorită lipsei de stimuli exteriori .

Și ajungem la partea cea mai interesantă: secretul este că lumea ta interioară este cu adevărat lumea reală. Lumea ta interioară de care tu fugeai în fiecare zi, te-a ajuns din urmă.

Și de ce este înspăimântător? Pentru că simți că acum este Adevărat ce experimentezi. Că în sfârșit ești cu tine. Doar tu cu tine. Și ești forțat să te uiți în oglinda Sufletului tău. Și să te confrunți cu demonii și îngerii tăi. De care fugeai.

Niciodată nu ai crezut că ceea ce ți s-a întâmplat în trecut a rămas cu tine și te influențează și acum. Te mințeai. În profundul ființei tale știai că tot ceea ce ai pățit nu dispare ci devine parte din tine și te transformă. Mintea ta conștientă a uitat multe. Însă această minte este doar o pojghiță subțire sub care stă să erupă un vulcan.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro