Femeile din Armata Roşie: eroine sau “neveste de campanie”? Cultul fake al veteranilor de război în fosta URSS

În epoca sentimentalistă şi post-adevăr pe care o trăim, e perfect de înţeles faima globală a Svetlanei Alexievici, jurnalistă şi scriitoare, premiul Nobel în 2015 în special pentru cartea din poză: o colecţie de mărturii la prima mână despre experienţa Războiului Mondial II aşa cum a fost trăit de femeile din Armata Roşie şi anexele acesteia (partizanii).

Metoda (istorie orală) şi conţinutul pun cartea în trend: subiectivitate (adevărul meu, adevărul tău…), puncte de vedere alternative, perspectiva de gender. Valid şi cu atât mai mult de apreciat cu cât a apărut în 1985, după meciuri cu cenzura sovietică, deoarece chiar sub Glasnost era greu de acceptat aşa deviere de la naraţiunea triumfalistă a “Marelui Război de Apărare a Patriei 1941-45” (MRAP), cu accent pe micro-istorii personale pline de dileme, absurdităţi, mizerii şi drame trăite de femeile combatant. Includerea pasajelor cenzurate în ‘85 dă seama de asta. Că ediţia română se vinde în supermarketuri la casă, lângă guma de mestecat, de unde am luat-o şi eu, e cumva tonic şi de bun augur pentru piaţa noastră de carte.

Pe de altă parte, cartea Svetlanei Alexievici e în sine un exponat în muzeul de istorie fake al regimurilor comuniste. Regăsim în ea ciozvârte zdravene din mitologia MRAP, de propagandă sovietică, toate teme cu relevanţă pentru politica şi cultura contemporană în statele fostei URSS. Chiar revizuit în libertate volumul are minusuri, pe lângă plusuri, care spun multe despre ce se întâmplă azi la Moscova, Kiev, Chişinău etc. Nu mă refer doar la istoria orală, metodă interesantă dar controversată, pentru că aplicată necritic poate pune în circulaţie puncte de vedere parţiale, viziuni fragmentare şi distorsionate ale faptelor istorice, aşa cum au adesea oamenii despre evenimentele prin care au trecut – cu alte cuvinte, fake news.

E vorba de mai mult decât atât: anume de perpetuarea, prin gura multor eroine de război, care îşi deschid sufletul Svetlanei Alexievici, a unor clişee retorice sau chiar bucăţi întregi de ideologie bolşevică hardcore. Suferinţele crâncene prin care a trecut populaţia sovietică după atacul forţelor Axei din vara lui ’41 sunt pe undeva trădate dacă rămân neexplicate în legătură cu cauza lor reală: uneori agresorii nazişti; alteori sistemul comunist însuşi, care lasă sistematic de izbelişte trupe şi civili atunci când dă de greu.

În plus, chestii precum cavalerismul fără cusur al ostaşilor sovietici faţă de camaradele lor femei (fete de 17-20 ani înrolate, multe voluntar) pe parcursul celor patru ani de front, în condiţii de mizerie greu de imaginat, ne testează din greu credulitatea. Doar una-două din zecile de mărturii din carte ridică un pic cortina asupra unui alt adevăr: ceea ce am numi azi “hărţuirile” frecvente şi realitatea neconvenabilă a “nevestelor de campanie”, documentată în lucrări de istorie convenţională, mai puţin subiectivă. Dar nu te aştepţi ca bunici veterane în vârstă de 60-70 de ani, cu pieptul plin de medalii şi însoţite de nepoţi la parada de 9 mai, să rememoreze aşa ceva în anul 1985, nu? Probabil ele nici măcar nu mint: mecanismele memoriei umane au această capacitate de a reţine selectiv doar ceea ce e în ton cu naraţiunea dominantă, strivitoare politic şi emoţional şi acceptabilă social, a 40 de ani de propagandă de stat în jurul MRAP.

La fel e cazul cu celelalte realităţi care subminează canonul, de asemenea întrevăzute ici-colo în mărturii, dar auto-cenzurate de intervievate: după ce războiul s-a încheiat în ’45, pe femeile Armatei Roşii nu le-au întâmpinat la întoarcerea acasă nici libertatea aşteptată, nici recunoştinţa sau fericirea personală. Ca şi bărbaţii care luptaseră pe front, au fost lăsate de izbelişte, fără joburi, fără raţii la alimente, fără locuinţe, pe care statul sovietic n-a fost niciodată în stare să le asigure.

De fapt organizaţiile de veterani au fost imediat interzise, fiind suspecte politic. Milioane de mari mutilaţi au fost stămutaţi în Nord, ca să fie mai puţin vizibili în marile oraşe. Alte milioane – priozonierii de război – se ştie deja că la întoarcere au aterizat direct în lagărele NKVD, deoarece Stalin era extrem de suspicios faţă de ruşii ce luaseră contact cu Vestul, chiar în prizonierat. (Amintirea lui 1810-1815, când ofiţerii ruşi au adus din campanii europene idei de democratizare şi revoluţie anti-autoritară, nu-i dădea pace). Dar peste toate astea, femeile Armatei Roşii au suferit în plus blamul şi respingerea socială spontană şi sexistă, având imaginea de “muieri anormale” din moment ce s-au dus pe front şi au tras cu arma, pătate, cu care nimeni nu voia să aibă de a face. (Cum ne-ai adus pe cap aşa femeie, întreabă o mamă pe fiul ei întors de pe front, căsătorit acolo cu o camaradă? Nu te-ai gândit că ai două surori? Cine o să se mai apropie vreodată de ele?)

Cum reiese istoriile serioase, non-orale (Heller & Nekrich, 1986; Sixmith, 2011), vreo două decenii după încheierea războiului veteranii sovietici n-au fost în nici un caz figurile iconice de paradă care au devenit după aceea, în timpul lui Brejnev. Cât erau încă numeroşi şi în putere, foştii soldaţi (şi soldate) care luptaseră în Europa erau o sursă de nelinişte pentru regim: onoraţi la grămadă şi in abstracto la parăzile 1 Mai sau Octombrie/Noiembrie, dar suspectaţi, marginalizaţi şi ţinuţi în izolare individual, pentru că organizaţi puteau fi un nucleu de justificate proteste anti-regim.

Moda uncheşului şi bunicuţei cu pieptul plin de medalii, scoşi în faţă la evenimente în propaganda de stat, a apărut mai târziu. De fapt unii, precum femeia din poza alăturată, şi-au primit ultimele decoraţii abia în 1990, pe un nou val de propagandă. Resuscitarea imaginii sociale a veteranilor de război în URSS cu decalaj de decenii, adică începând de prin anii ’70, are trei cauze. Evident, pe măsură ce îmbătrâneau şi se împuţinau, nu mai erau atât de periculoşi politic, ci o legătură nostalgică a noilor generaţii cu o istorie pe care nu o trăiseră direct, deci manipulabilă în voie de regim.

În al doilea rând, Brejnev s-a ramolit destul de devreme în funcţie şi a dat el însuşi în boala decoraţiilor, cu care şi-a pavoazat pieptul, după ce s-a auto-promovat mareşal al URSS, deşi meritele lui în război erau minore. După exemplul său, a devenit de rigueur să umble lumea pe stradă cu felurite ordine militare pe haine civile, obicei bizar continuat până azi în ţări din fosta URSS. (Dacă decoraţiile sunt autentice sau cumpărate de prin târgurile de vechituri, e mai greu de spus, în special după 1991, după cum am aflat în timpul şederilor la Chişinău).

Dar cel mai important, nou-descoperita pioşenie pentru veterani a fost parte din virajul propagandistic mai amplu din anii ’70-’80, în epoca stagnării brejneviste. Pe măsură ce eşecul programului comunist devenea evident pentru toată lumea, cetăţenii blazaţi şi cinici nemaiputând fi minţiţi cu gogoşi ideologice despre ajungerea din urmă a Occidentului şi prosperitatea viitoare, maşinăria agit-prop a abandonat treptat imaginile anului 1917, cu bolşevism, realizări spectaculoase şi internaţionalism proletar, înlocuindu-le cu ruso-centrism şi retorica apărării patriei străbune asediate. Marxismul şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (un mare fake istoric) au fost lăsate discret deoparte; în locul lor au fost puse celălalt super-fake, Marele Război de Apărare a Patriei ’41-’45, şi temele naţionaliste veliko-ruse asociate cu el. Lupta de clasă a re-devenit luptă de rasă, cum fusese şi sub ţarism. Defilările de Octombrie Roşu au trecut in plan doi; la mare cinste a fost pusă Ziua Victoriei, adică 9 mai. Vladimir Putin nici n-a avut prea multe de schimbat după 1999, când a luat puterea: munca grea fusese deja făcută sub Brejnev.

Dilema fundamentală în legătură cu bunicuţele decorate din cartea Svetlanei Alexievici, aceste personaje ţinute douăzeci de ani sub obroc şi apoi scoase la lumină de regim pentru PR, se plasează sub tema mare “banalitatea răului”. Anume, e posibil ca oameni de treabă şi oneşti individual, dislocaţi din viaţa lor de cataclismul războiului şi dramele aduse asupra propriei familii, să devină ulterior, inconştient, ei înşişi unelte ale răului absolut, sub forma unui regim mincinos şi criminal, pe care continuă să-l cauţioneze restul vieţii? Autoarea tace asupra subiectului.

Ce înseamnă “eroismul mişcării de partizani” – adică terorism sancţionabil conform convenţiei de la Geneva, încurajat iresponsabil de regimul sovietic în spatele frontului german, angajând adesea femei şi copii (vezi episodul în care o mamă era pusă să ducă muniţie în scutecele copilului, sau o fetiţă de şapte ani să introducă o bombă într-o casă), deşi valoarea militară a unor asemenea acţiuni a fost îndoielnică, în schimb riscurile create pentru civili au fost enorme, partizanii fiind priviţi uneori de ţărani cu aceeaşi spaimă ca şi ocupanţii germani? Ştim că Stalin nu dădea doi bani pe propria populaţie, dar măcar azi putem reflecta un pic asupra dilemei morale de a trimite adolescenţi să comită acte de terorism, sau continuăm glorificarea clişeistică prin gura “gheroinelor”?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro