​Festival Enescu – A doua săptămână

În timp ce scenele românești pentru acest festival adună mulți ani de școli de muzică, la noi începe o școală fără multe ore de muzică, chiar opționale din câte am înțeles. Istorie a muzicii, istorie a artelor, ceva, nimic.

Mi-aduc aminte că acum ceva timp, am citit un studiu al americanilor, întins pe zeci de ani (mai precis 25) despre cât de dăunător este pentru creier reducerea orelor de arte.

Nu e nevoie să spun că americanii, înaintea tuturor, au trecut prin bula tehnologică, ITistă. Practic, inactivitatea emisferei drepte (răspunzătoare de reacțiile sociale, inteligența emoțională etc), poate crea probleme sociale ulterioare, incluzând violență juvenilă, domestică, înclinație spre suicid, adicția de droguri etc. Sper că părinții au fost informați atunci când au fost de acord cu reducerea/opționalitatea orelor de arte. Mai nou, în SUA se încearcă reintroducerea acestora în masă, lucru preluat momentan, însă la scară foarte mică, de muzee, instituții de cultură etc. Și a mai apărut o problemă, dat fiind reducerea/suprimarea disciplinelor artistice s-a produs în ani, foștii profesori s-au reprofilat și alții nu s-au mai format, iar deocamdată e un gol. E o perspectivă greșită. Copiii nu fac sport să ajungă Federer, nu fac muzică să ajungă Beethoven, nu fac pictură să ajungă Picasso, dacă sunt talentați vor fi îndrumați, ei fac sport, muzică, arte strict pentru sănătatea lor fizică și mentală. Iar părinții nu pot s-o facă pe spezele lor. Nu se pricep, nu au timp, nu au bani. Iar pentru cei cu bani, am văzut că pot fi și ușor păcăliți pentru că nu au priceperea. În aceste condiții, cum spuneam, în curând vor apărea generații care vor întreba cine e Enescu? Mult succes tuturor copiilor în noul an școlar!

Vocal FRI-WKND

„Mai mult îmi place opera sau concertele vocal simfonice” spunea puștiul Nicki (proaspăt licean), până la urmă, unul din norocoși, fiu de critic muzical, pentru că fost dus de mic la spectacole alese cu grijă (există un risc să vezi spectacole proaste care te vor face să urăști muzica), până la punctul în care, acum, dorește el să meargă, să vadă. Le-a simțit lipsa în pandemie, cum spunea tot el. Și, da, are dreptate, există divinul în vocea umană. Sub această umbrela celestă a vocii a început de vineri weekendul!

Ansamblul L’Arpeggiata înființat, condus, dirijat de Christina Pluhar. Sau ceea ce se numește generic în showbizz un pariu câștigat, concert sold-out.

A trecut de 20 de ani de existență, impresionant, ținând cont că repertoriul lor se bazează pe muzica italiană, franceză, engleză a secolului 17, cu instrumentele de atunci. Există și diversificări, cum a fost chiar concertul crossover (Händel Goes Wild) prezentat și la București, ediția 2017 (parcă a fost ieri). Formula vocală a ansamblului a fost Philippe Jaroussky – contratenor și Céline Scheen – Soprană. Jaroussky e și un mare promotor al muzicii baroce, o menționăm aici și pe Cecilia Bartoli excepționala mezzosoprană, cu care a și cântat mult, și, desigur, alături de alți câțiva (Jordi Savall, de exemplu), reînviind într-un fel statutul contratenorului. Este ceea ce a făcut cu decenii în urmă Pavarotti and friends pentru operă și pentru statutul de tenor, lucru de care se bucură, ce-i drept, și cei cu voci mai mici. Programul a avut două părți, doi compozitori Antonio Caldara și Giovanni Battista Pergolesi despărțiți de Lascia la spina de Händel, populara arie cântată de Piacere în Il trionfo del Tempo e del Disinganno. Caldara a fost prezent cu arii solist, discontinue. Fiecare sunet a plecat în sală însoțit doar de instrumente. Este și Ateneul care are această minunată volumetrie, exact pentru astfel de concerte. Toate ariile, sfâșietor interpretate, sînt din „Magdalena la picioarele lui Cristos”. Dacă pe Philippe îl știam cu toții, marea surpriză, sau poate de acum patru ani ar fi trebuit să știm, a fost această soprana Céline Scheen. Și-atunci, și-acum, pare aceeași voce perfectă, venită din timp, pentru a ridica muzica barocă la cel mai înalt nivel. Muzica, versurile descriu lupta interioară a Magdalenei, între spiritualitate, senzualitate (sexualitate în zilele noastre) și alte păcate, vanitate. Fabulos a sunat aria Pompe inutili (Fast inutil) în acompaniamentul violoncelului solo. Fără o ordine anume, ariile interpretate de Jaroussky au fost intercalate, construind astfel un mozaic și mai frumos colorat.

Am ascultat multă muzică veche, începuturile au fost marcate de Händel și Stravinski, opposites atract!, dar mi-e foarte clar, muzica barocă neascultată în sală (bună) e pe jumătate pierdută.

Catedralele sînt ideale. Partea a doua, Stabat Mater, hitul pergolesian. O melodicitate nespecifică unor astfel de lucrări, dar foarte bine frazată, cu arii și duete care mai de care mai frumoase și o orchestră care, pe tabloul de fundal, asigură aerul proaspăt, acel acompaniament pe care ai senzația că nu-l auzi, vocile sunt foarte în față, dar îți face foarte bine. Scheen o voce vibrant catifelată, rotundă, cu o chimie și potrivire timbrală pe duete, de excepție. Jarrousky dramatic, mai puțin puternic. Pentru bis, la fel ca acum 4 ani, au ales Monteverdi – Pur ti miro. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. O după amiază perfectă și avea să urmeze la Sala Palatului…. Die tote Stadt (Orașul mort) operă în concert de E. W. Korngold Orchestra și Corul Filarmonicii „Geoge Enescu”, dirijor Frédéric Chaslin, în rolurile principale: Rolf Romei-Paul-, Cristina Păsăroiu – Marietta-, Markus Werba -Frank-, Kismara Pezzati – Brigitta, regie video Nona Ciobanu, Peter Kosir. De Korngold s-a auzit mai mult și pe la noi în ultima vreme, și datorită violonistei Ioana Cristinei Goicea care l-a ”impus” cu Concertul în re major pentru vioară şi orchestră, o interpretare magistrală. Uitat, reevaluat recent pe tot mapamondul, Korngold era cunoscut ca și compozitor de muzică de film. Sunt, culmea, sau nu, doi austrieci care pun bazele și structura muzicii de film. Primul, Max Steiner (venit primul în SUA)- King Kong 1933- și Korngold. Steiner mai norocos prinde colaborări pentru filme de Oscar, Pe aripile vântului, Casablanca etc. Korngold foarte apreciat și bine plătit la Hollywood, destul de absent însă în lumea muzicală clasică. Opera cântată vineri seara este în premieră națională. Ca de obicei, festivalul ne-a obișnuit cu astfel de tratamente preferențiale. Povestea spune că, Paul rămâne singur și neconsolat după moarte tinerei sale soții, Maria. O iubire care nu își atinsese apogeul, o durere pe care nu o poate procesa și prin urmare nu poate accesa încă realitatea. Mai mult se autoizolează în templul pe care i-l dedică – o cameră cu poze, obiecte, șuvițe de păr. Întâlnim tema foarte des. Afară, orașul, Bruges-generic, este o famtomă, gri, cețos, sunete bizare, misterios. Aici o cunoaște pe Marietta, învăluită în acest mister, o dansatoare-cântăreață venită din Lille, pe care Paul văzând-o o suprapune bolnav peste imaginea Mariei. După o serie de viziuni, determinate de alienarea sa, obsesia pentru Marietta se transformă în gelozie, gelozia în nebunie, iar nebunia în crimă. După care, brusc își revine din visare. Totul se întâmplase în imaginația lui pentru că, Marietta tocmai se întorsese după umbrelă. Este momentul de declic, când el se eliberează, lasă sufletul Mariei să plece și, la rândul său, părăsește orașul. Spre deosebire de alți mari compozitori, Korngold a avut noroc de succes încă de la prima prezentare 1920. Opera începe abrupt, fără uvertură, muzica ușor fragmentată ca niște pași pe care îi facem să intrăm în atmosferă, în primul act. Recuperează însă în următoarele două prin armonie, sonorități romantice puternice, strausse-iene, cromatică intensă, vivacitate. Nu e de mirare că a devenit așa apreciat compozitor de muzică de film pentru că, chiar din această lucrare, se vede că avea înclinație și talent de a dramatiza, teatraliza muzica. A făcut-o perfect. Din păcate, interpretarea orchestrei a fost inegală, nu numai ca volum sonor, ci și ca punctuație. Pasaje excelent executate, ziceai, gata de-acum va fi bine.

Dar… Protagoniștii, Romei și Păsăroiu au fost nevoiți să se zbată între a dovedi orchestra și a interpreta credibil. A avut câștig de cauză Cristina Păsăroiu. Am lăsat partea video la final pentru că n-ar fi prea multe de spus. De la ilustrativul vizual pentru Castelul lui Barbă Albastră – Bela Bartók (Enescu 2019), s-a trecut la o altă etapă. Simbolistică, dar ilustrativ simbolistică. Chiar cu pasaje creative, filmate. Puțin și trebuie, totuși, ținut cont de faptul că erau de acoperit cam 3 ore. Weekend-urile sint foarte intense. Sunt 4 concerte pe zi, înainte de pandemie erau 5. În două zile 8(10) concerte. Curat maraton cultural. Din acest motiv programul e gândit in crescendo. Dimineața, sonate, cvartete, triouri – adică fără amploare orchestrală doar cu picături solistice exact ca roua. La prânz, muzica sec. XXI care, credeți, nu credeți, e foarte bună, iar pentru cei cu preconcepții, sînt intercalate și lucrări cu iz clasic. După amiaza, urmează clasic orchestral sau recital cameral. Uneori orchestrele de la Ateneu, volumetric sînt la fel de mari ca cele de la Sala Palatului.

Seara, la Mari orchestre, programele grele.

Scos pe motive de pandemie, programul de opere baroce de la miezul nopții, era chiar deliciul suprem. Sămbătă dimineața, la Auditorium, Clara Haskil Trio cu invitați baritonul Äneas Humm și Judith Polgar la pian. Program: Enescu, Bartok, Ravel. Puțin mai încărcat ca de obicei, referindu-mă strict la ora de desfășurare, dar excepțional de frumos. Și o idee originală, prezentarea celor doi compozitori aniversați în oglindă și mai ales cu compozițiile lirice. Bartók, o selecție din ciclul de Douăzeci de cântece populare maghiare pentru voce și pian Sz 9 și Enescu, Șapte cântece pe versuri de Clément Marot pentru voce și pian. Sala Radio a găzduit de această dată Filarmonica Banatul din Timișoara cu un dirijor excepțional, Rumon Gamba. Invitat a fost pianistul suedez Peter Jablonski. Per total orchestra a avut o zi plină în care s-a descurcat foarte bine și a sunat minunat. Programul a fost deschis de compoziția regretatului compozitor Remus Georgescu – Simfonia Triade. Un curcubeu de sonorități dezvoltate frumos, în care percuția își ia partea leului, elevând foarte bine melodicitatea corzilor. Este o simfonie clasică deja, care poate intra în repertoriul oricărei orchestre simfonice din lume.

În același stil, a urmat Concertul pentru pian al englezului Patrick Hawes, prezentat în primă audiție mondială. Este dezvoltat pe un filon romantic, în care pianul desenează armonii ample alături de orchestra, dezvoltând imagini grandioase și pline de viață. Jablonski pictează superb la clapele pianului, iar sfârșitul, într-o notă triumfalistă, este puternic, vivant, plin de speranță. A urmat Tim Benjamin cu Simfonie, iarăși o primă audiție, în patru părți. Din surpriză, în surpriză. O creație la superlativ, păstrând linia zilei de the new classic. Un fundament de folclor, dar și de compoziție clasică, Șostakovici, cred, și temperament rahmaninovian, chiar puțină exuberanță bizetiană în părțile luminoase, simfonia sună feeric, cinematografic, sensibil, un permanent clivaj întuneric-lumină, te paralizează de la prima audiție. Ceea ce e mare lucru. O zi excepțională la Sala Radio, mă aștept să preia și Bucureștiul aceste compoziții. A urmat, la Ateneu, în balans și în extaz, cel puțin pentru mine, Bach. Cantata Johannes-Passion – Patimile după Ioan. Münchener Bach-Orchester și Münchener Bach-Chor. Dirijor Hansjörg Albrecht, Daniel Johannsen (tenor)-evanghelistul, Christian Immler – Iisus (bas), Regula Mühlemann (soprană), Wiebke Lehmkuhl (alto), Patrick Grahl (tenor), Michael Volle (bas). Lucrare liturgică care se cântă enoriașilor în săptămâna mare și reamintesc patimile lui Iisus. Ca și alte lucrări bisericești, pe de-o parte, avem firul narativ, aici voce de tenor (evanghelistul), și firul meditativ, corul și restul interpreților vin cu reflecții asupra celor întâmplate. Bach, poate că, mai bine decât oricine, a dezvoltat muzical și narativ textele biblice. În redarea cât mai fidelă a spiritului lucrării, orchestra folosește instrumente vechi cu sonoritățile vremii. Este o lucrare de atmosferă, care sună imperial, cântată cu suflet și știință. Ceea ce s-a și întâmplat. Coralele, ariile au fuzionat timbral, iar orchestra a țesut tot timpul plasa muzicală de borangic. Acustica sălii a susținut demersul solistic. Christian Immler și Daniel Johannsen, principalii interpreți vor rămâne mult timp în memoria spectatorilor. Concertul a fost deschis de dirijor care a reamintit, în contextul comemorării a 20 de ani de la drama petrecută pe 11 septembrie la New York, că drama lui Iisus este drama umanității.

La Sala Palatului, au urmat două seri cu Orchestra Filarmonică din Rotterdam, cred că în premieră la festival. Dirijor Lahav Shani. Invitați, violonistul Gil Shaham, pianistul Yefin Bronfman.

Două concerte puțin mai altfel. Dirijorul șocant de la început. Fără partitură, fără baghetă (asta nu-l face un Gergiev din start). Prima lucrare Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de J. Brahms. Un început orchestral plat fără respirație simfonică, deci, nimic monumental, în care Brahms e un doctor. Deschiderea de la Adagio, pe suflători, mică, dar m-am gândit că e corelat cu prima parte. Însă pe a doua mișcare Shaham fură scena, de fapt, toată interpretarea lui a fost plină de substanță și pasiune. Lacrimi de nostalgie și multă iubire aruncate din interior. La a treia mișcare, mă așteptam din partea orchestrei la acea vigoare rustică, cunoscută la Brahms din renumitele dansuri, sau eleganța vieneză. N-a venit nimic decât o partitură acompaniatoare pentru un solist foarte bun, care a avut o cadență pe care n-am mai prins-o în altă parte, dar nu asta e important. A urmat mult așteptata Simfonie nr. 5 în mi minor op. 64, cea pentru care s-au vândut cele mai multe bilete. E un hit chiar și în afara cercului restrâns al melomanilor, ceea ce, paradoxal, o face din ce în ce mai greu de abordat. Are la bază un principiul ciclic al recurenței temei (nu e o invenție, era o școală). Încă din deschidere, Andante, clarinetele și corzile joase asigură dark sideul, neliniștea. Intră Allegro, ca într-un viraj strâns de mașină, cu suflătorii iar tensiunea se sparge. Ca și cum valul mării se retrage, rămâne nisipul, apare o altă temă, melodioasă, o rază de lumină valsată grațios. Prima parte se încheie cu aceeași stare de incertitudine a destinului. Urmează acel Andante cantabile care poate înnebuni pe oricine. Este o construcție legendară, divină, pentru că e greu de înțeles cum între atâtea instrumente diferite poate exista dialog astfel încât să rezultă acea melodie nobilă, maiestuoasă. Uf! E aproape tupeu să descrii în cuvinte. Partea a treia vine pe o tonalitate funerară, pentru ca ultima parte să crape de intensitate, dar intensitate maiestuoasă, triumfalistă. Orchestra sună grandios și impunător.

Ce s-a întâmplat pe scenă?

Concavitățile și convexitățile s-au aplatizat, probabil, în dorința de a auzi instrumentele foarte bine, nici Allegro, nici Andante, iar a 5-a a devenit un fel de Lacul Lebedelor cu tutu rile un pic sfâșiate. Foarte corect cântat, dar emoția n-a venit. A doua zi, a fost mai încurajant. Rahmaninov: Concertul nr. 3 în re minor pentru pian și orchestră op. 30. Bronfman e un pianist sensibil și delicat, rendițiile sale sînt foarte speciale, au întotdeauna o căldură aparte. Concertul este și el un șlagăr. Se bazează pe o venă melodică fluidă (de unde și caracterul de hit) și pe un lirism extins, cu exprimare directă și imediată a emoțiilor, fără a uita de efectul cu pasajelor virtuozice, dar nu ca abordare de fond. Concertul pornește calm și contemplativ, a doua parte este într-un pur stil romantic, are un lirism pasional, cu un final pian, clarinet, fagot, pizzicato – corzi prinși într-un vals. Ultima mișcare devine rahmaninoviană. Explozivă, în care mîinile pianistului fac adevărate magii, fuziunea cu orchestra creează adevărata emoție, cea supremă.

Ce am auzit, când s-a auzit.

Măsuri întregi acoperite de orchestră și de unde fusese prea multă temperare, acum prea mult contrapunct. Suna bine, dar nu înțelegeai de ce nu ajunge la tine. Bronfman și-a făcut dovada măiestriei sale pe parcursul pasajelor lente. În final, Tablouri dintr-o expoziție (ar. de Maurice Ravel) de Musorgski. Alt top 100Hits Bilboard. Poate cel mai bine interpretat din toate, totuși nu ne a adus nimic nou. Sau emoția pasajelor atât de melodioase, nici înfiorarea din forte. Sînt zece cântece (+4 plimbarea), scrise pentru pian, aranjamentul orchestral este realizat de Ravel. Sub pretextul plimbării unui vizitator în fața unor tablouri, Musorgski folosește idei și sugestii iconografice pentru a crea cu forță vizionară tablouri muzicale autonome care acoperă diferite arhetipuri creative: gustul pentru scene populare, lumea basmelor și copilăria, simțul grotescului și macabrului, concepția epică de istorie și tradiție rusă. Stilistic părțile diferă între ele, prin tonalitate, intensitate, ritm. Datorită grupului rock Emerson, Lake and Palmer care a compus LP-ul omonim, lucrarea lui Musorgski a devenit, practic, mainstream. Duminică dimineața, Auditoriumul s-a deschis pentru celebra repriză de muzică live la cafea. Manuel Fischer-Dieskau cu violoncelul său minunat și Cyprien Katsaris la pian. Piesele alese sînt iarăși de pus pe ipod/usb în mașină. Sincer, fac viața mai frumoasă. Le las aici pentru cei curioși. Restul nici nu prea mă interesează. R. Schumann: Adagio și Allegro op. 70 G. Enescu: Trei melodii, aranjament pentru violoncel și pian (Le desert, Le galop, Soupir) G. Enescu: Allegro în fa minor pentru violoncel și pian J. Brahms: Sonata nr. 2 în fa major pentru violoncel și pian op. 99 La prânz, cartierul general la Sala Radio, unde a concertat Orchestra Filarmonicii Moldova Iași, dirijor Adrian Petrescu, invitați Cristian Niculescu-Pian, Patricia Kopatchinskaja – vioară, Grig Burloiu – live electronics. Cu totul altceva față de ziua de ieri, ne-am dus în zona atonală, polifonică, electronică (cea care a lipsit la festival până acum și din cauza restrângerii numărului de spectacole). Compoziția lui Martin Torp a deschis ziua cu Concert pentru pian și orchestră.

Ce e cel mai fascinant la muzica sec XXi, este să auzi instrumente, pe care le credeai incapabile de altceva în afară de romantism, sunând foarte Cape Canaveral. Sînt descrierile specifice (vocabularul) muzicienilor, dar cum nici cele clasice nu le-au învățat nici publicul larg, nici chiar melomanii, varianta extinsă, n-o să le folosesc eu acum. Am mai spus că, compozitorii noi folosesc foarte multe sonorități, deschizând inclusiv aria și pentru instrumentele clasice. De aceea de multe ori, opusul sună exotic. Percuția e privită altfel decât în clasic, este deja compartiment melodic, este unificată cu ciupirea, pizzicato, compartimentelor de corzi, inclusiv cu corzile pianului cum s-a întâmplat în acest opus. O lucrare spațială, coerentă și melodioasă. Nu mai e o noutate, Kopatchinskaja nu numai că predică cântatul muzicii noi, dar o și face la greu. Duminică a prezentat Concert pentru vioară, live electronics și orchestră de Fred Popovici. Compoziția trece în dincolo, sound-ul trasat electronic îți creează senzația că ți-ai pus dispozitivul pe cap și te-ai teleportat în ceea ce depășește imaginarul. Nu e nimic continuu, chiar dacă percepi o doină care curge din vioara Patriciei, muzica e xperimentală, deci trebuie să experimentezi, să te vezi pe tine în locul ei, să simți tu ce simte ea. Nu e neapărat ceva nou, filmele din zonă sînt pline de astfel de muzică, zona progres și metal simfonic. Orchestra a venit din spate, dilatând sau reducând imaginile, ca picătura de mercur care își schimbă permanent forma în mișcare. Experiență unică. După pauză, Gabriel Iranyi: Passages pentru orchestră și Peter Ruzicka: Furioso pentru orchestră, exagerând le putem trece la stilul clasic sau mai corect la disonant clasic. Dacă Iranyi e nou, Ruzicka este foarte cunoscut. Opera sa Celan, de la ONB, a fost un spectacol de excepție, iar corul evreilor (tabloul execuției) e ceva monumental, nemaiauzit la noi. Putem uita și de Nabucco. Ce voiam să spun, este că un compozitor mare creează dramă. Ruzicka te ”prinde” în context, muzica e densă, ciulești urechile, e energică, crește adrenalina, punctează decisiv, urmărești povestea. Ești acolo.

După-amiază, ne-am întors la clasic, cu excepționala Orchestră de Cameră a Filarmonicii din Bremen, dirijor Jérémie Rhorer și invitată, mult așteptata soprană Diana Damrau.

Concertul s-a deschis cu R. Strauss: Metamorfoze, Studiu pentru 23 de coarde solo (TrV 290, AV 142). Este un material sonor bogat, cu trimiteri inclusiv la Marșul funerar, variații tematice, jocuri între cele 23 de instrumente, multă poezie. A fost o introducere bine punctată, nu numai prin alegere, ci, mai ales, prin interpretare. Au urmat liedurile cu Diana Damrau. R. Strauss „Das Rosenband” op. 36 (Ghirlanda de trandafiri) “Ständchen” op17 (Serenada), “Freundliche Vision” op. 48 (Viziune prietenoasă), “Wiegenlied” op. 41 (Cântec de leagăn), “Zueignung” op. 10 (Dedicație), “Allerseelen” op. 10 (Ziua morților). Urmat de un bis, același compozitor „Morgen”, un bis solicitat la ediția trecută, dar fiind în recital cu harpa, nu l-a cântat, dar n-a uitat. Ciclurile de lieduri compuse de Richard Strauss sînt aproape un elogiu adus vocii umane pentru că în exprimare sentimentelor el folosește vocea ca pensulă. Orchestra îmbracă tabloul. Sînt foarte greu de cântat pentru că timbral diferențele sînt greu de recuperat. Nu și în cazul Damrau a cărei interpretare a fost fabuloasă, iar orchestra foarte atentă să filigraneze această interpretare. Da, și încă o dovadă că vocea umană are ceva divin. Coincidență, după a 5-a de c-o seară înainte a venit Simfonia nr. 3 în re major op. 29, Poloneză de Ceaikovski. 5 părți, cu structură dansantă, aproape, dar departe, suită. Cordul pompează sânge dansant tot timpul. Fie că sînt grotești, parodice (a la Stravinski), fie că te târăște în acordurile sale geniale de balet. Nu voi detalia mișcare cu mișcare, dar pentru imaginea de ansamblu, zic eu că, e una dintre cele mai cromatice simfonii.

Totul este reliefat, fiecare atingere a unei singure viori îți transmite ceva, fiecare suflare în instrument, colorează atmosfera cu ceva.

Dacă să zicem s-ar pune prafuri colorate pe corzi sau instrumentele de suflat, nemaivorbind de membrana percuțiilor, cred că s-ar crea cel mai frumos tablou pictat vreodată. Orchestra din Bremen care e orchestră atât de bună că ar putea cânta și fără dirijor, a pus doar prea mult în fortissimo, dând ușor impresia unui Herr Ceaikovski (deși e precizat stilul german), dar în rest fabulos. A existat totuși și ceva curios, nu, nu pe scenă. Cum știe toată lumea, novicilor dacă le place ce aud aplaudă instinctiv după prima mișcare, după care încetează. Le-am întâlnit și la Sala Palatului. Acum, la această simfonie, acest lucru s-a repetat la fiecare pauză. Nu e mai puțin adevărat că intensitatea și căldura cu care cântau te furau. Dar, oricum, în mod normal nu mai apăreau. Aplauzele veneau din același loc, sală spate, dreapta-centru cum te uiți pe scenă. Sper că nu pătrunseseră niște nebuni în sală. În fine, până la următoarea relatare, poate elucidez și misterul!? Be There! Sau online măcar.