Impozitarea digitală – Statele și-au pierdut răbdarea, în lipsa consensului global, și caută soluții individuale

Peste 800 de milioane de videoclipuri vizionate online, 20 de miliarde de emailuri trimise, 40 de milioane de fotografii încărcate sau 150 de milioane de postări pe platformele sociale. Cam așa arată o zi pe internet pentru europeni. Cu alte cuvinte, toată lumea se ”dă” pe net, ”consumă” de pe net, iar companiile digitale încasează venituri uriașe. În acest context în care economia digitală devine economia reală, cum ar putea guvernele să nu își pună problema impozitării economiei digitale?

Ritmul alert al schimbărilor tehnologice a dus la globalizarea și digitalizarea tot mai multor companii, lucru vizibil prin apariția unor lanțuri de valoare tot mai complexe care le-au permis companiilor să promoveze și să vândă transfrontalier și online servicii și produse, fără să aibă o prezență fizică și, implicit, fără să plătească impozite într-o anumită jurisdicție.

Deși primele idei de a impozita economia digitală au apărut încă de la sfârșitul anilor 90’, primele prevederi care să reglementeze cumva chestiunea impozitării economiei digitale s-au lansat abia în 2013, odată cu proiectul privind erodarea bazei de impozitare și mutarea profiturilor (bine cunoscutul BEPS).

În 2019, suntem tot în punctul în care se dorește impozitarea acestei economii, fără să existe, însă, un cadru legislativ global, comun. Totuși, în ultimii ani, actori globali importanți precum Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Uniunea Europeană (UE) și Organizația Națiunilor Unite (ONU) au venit cu diferite idei de reformare a sistemului fiscal. Dar, în timp ce OCDE insistă în a identifica o soluție multilaterală (de preferință globală), Comisia Europeană (CE), plecând de la principiul că impozitarea trebuie efectuată acolo unde este creată valoarea, a venit cu două tipuri de măsuri – una pe termen scurt care prevedea taxarea veniturilor și o alta pe termen lung care are în vedere impozitarea profiturilor generate printr-un sediu permanent digital.

Mai exact, taxa temporară de 3% ar urma să fie aplicată pe veniturile realizate din servicii care creează valoare prin participarea utilizatorilor, cum ar fi plasarea de publicitate online, vânzarea datelor colectate de la utilizatori, platforme digitale care facilitează interacțiunile între utilizatori. Impozitul ar urma să fie aplicat companiilor cu venituri anuale la nivel mondial de 750 de milioane de euro sau cu venituri realizate din activități digitale în UE de 50 de milioane de euro.

Impozitul pe profit ar urma să fie soluția pe termen lung. Astfel, profitul ar urma să se taxeze în fiecare stat membru în care companiile au o prezență digitală substanțială, care îndeplinesc cel puțin unul dintre criteriile următoare – venituri obținute din furnizarea de servicii digitale utilizatorilor dintr-o jurisdicție ce depășesc 7 mil. euro; peste 100.000 de utilizatori ai unui serviciu digital într-un stat membru și peste 3.000 de contracte comerciale pentru servicii digitale. Practic, atribuirea profitului se va face în funcție de profituri obținute din datele utilizatorilor, din servicii care permit conectarea utilizatorilor (platforme de sharing economy, de pildă) sau din alte servicii digitale, precum abonamente la servicii de streaming.

Însă, Consiliul UE nu a putut ajunge la un acord privind impozitarea veniturilor digitale, așa cum nu a ajuns la un acord nici când s-a discutat despre varianta restrânsă a domeniului de aplicare a acestei taxe (doar asupra serviciilor din publicitatea digitală). Prin urmare, UE trebuie să aștepte măsurile convenite la nivel internațional de către OCDE care se preconizează a fi gata în 2020. În urma celor mai recente declarații ale oficialilor europeni, înțelegem că în cazul în care OCDE nu va emite până în 2020 raportul privind reforma sistemului fiscal internațional în contextul digitalizării, EU va relua măsurile propuse. Între timp, însă, mai multe state „nerăbdătoare” deja au început să implementeze măsuri unilaterale.

Ce impozite vor statele

În absența unor soluții consensuale internaționale sau la nivelul UE, mai multe state membre au adoptat măsuri unilaterale sau și-au anunțat intenția de a impozita economia digitală, majoritatea fiind in conformitate sau foarte similare cu propunerile CE.

Italia a propus în 2018 introducerea unui impozit cu reținere la sursă de 3% din valoarea serviciilor digitale. Impozitul tranzitoriu ar fi urmat să fie aplicat doar în cazul în care numărul de “tranzacții” de servicii digitale ar fi depășit plafonul de 3.000 pe an. Între timp, Italia a renunțat la ideea introducerii unui impozit cu reținere la sursă pentru serviciile digitale și a decis să adopte un impozit similar celui propus la nivelul UE. Noul impozit pe veniturile din servicii digitale, prevăzut și în legea bugetului pe anul 2019, se aplică în cazul tranzacțiilor digitale precum publicitatea digitală, punerea la dispoziție a unei platforme în care utilizatorii pot interacționa unii cu alții, transmiterea de date și conținut colectat de la utilizatorii unei platforme digitale. Toate companiile sau grupurile de companii care îndeplinesc anumite cerințe cantitative (au venituri anuale totale mai mari de 750 milioane de euro și venituri anuale generate din prestare de servicii digitale în Italia mai mari de 5,5 milioane de euro) și care furnizează servicii digitale utilizatorilor italieni sunt supuse noului impozit. El ar urma să intre în vigoare după publicarea unui decret de implementare ce ar urma să clarifice anumite aspecte și care este așteptat să apară perioada următoare.

Franța a cochetat de mult cu ideea impozitării companiilor digitale și a fost unul dintre promotorii impozitului pe serviciile digitale în UE. Guvernul francez a comandat încă din 2012-2013 o serie de rapoarte privind impozitarea economiei digitale, autorii acestora venind cu o serie de propuneri foarte similare cu cele ale UE. Guvernul francez a emis, pe 6 martie 2019, un proiect de lege ce prevede introducerea unui impozit de 3% pentru anumite servicii furnizate în Franța de către companiile digitale, cu efect retroactiv începând cu 1 ianuarie 2019. Impozitul francez ar urma să aibă un caracter temporar și ar trebui abrogat odată ce va fi găsită o soluție internațională. Putem observa că măsurile diferă foarte puțin față de cele propuse la nivelul UE: impozitul de 3% se va aplica doar companiilor cu venituri din servicii digitale la nivel global mai mari de 750 milioane și peste 25 de milioane de euro în Franța. Serviciile digitale vizate sunt cele a căror valoare adăugată este bazată în mare măsură pe activitatea utilizatorilor, element subliniat și în activitatea OCDE și a UE.

Spania este o altă țară care a propus un impozit pe serviciile digitale. Conform propunerii, impozitul ar urma să se aplice asupra veniturilor obținute în Spania de către marile companii internaționale din anumite activități digitale. Cota de impozit este de 3% și ar urma să fie percepută pentru serviciile care provin din publicitatea online, intermedierea online și transmiterea de date. Subiect de impozit sunt companiile ale căror cifra de afaceri netă într-un an depășește 750 milioane euro la nivel global și ale căror venituri din serviciile digitale în Spania depășesc 3 milioane euro. Observăm din nou similitudinea cu propunerile emise la nivelul UE, un element adițional fiind impunerea unei penalități de 0,5% asupra venitului net din anul anterior în cazul în care compania nu a implementat un proces corespunzător pentru determinarea corectă a locației utilizatorilor spanioli (penalitatea minimă fiind stabilită la 15.000 de euro și plafonată la maximum 400.000 de euro).

Și Marea Britanie are în vedere introducerea unui impozit pe serviciile digitale începând cu aprilie 2020, măsură doar temporară. Cota propusă de Marea Britanie este de 2% impusă asupra veniturilor companiilor digitale din anumite servicii sau activități derulate în mediul online și din care se obține o valoare semnificativă de la utilizatorii aflați pe teritoriul Marii Britanii. Între activitățile ce intră în sfera de aplicare a acestui impozit se numără furnizarea unei platforme de social media, a unui motor de căutare sau a unei piețe online. O companie ar urma să fie supusă acestui impozit, dacă într-un an are venituri globale mai mari de 500 milioane lire sterline și dacă generează venituri anuale de peste 25 milioane de lire sterline din activități digitale la care participă utilizatori din Marea Britanie. În plus se are în vedere implementarea unei zone de siguranță (în engleză „safe harbour”) care, ar permite companiilor cu marje de profit scăzute să efectueze un calcul alternativ al acestui impozit.

Suplimentar față de implementarea unui impozit pe serviciile digitale, legislația din Marea Britanie prevede un impozit de 25% pentru profiturile „deturnate” (în engleză „diverted profit tax”). Acest impozit a fost conceput ca reacție la acțiunile BEPS, facilitate de întreprinderile digitale care eludează statutul de sediu permanent, în ciuda faptului că au o prezență pe teritoriul britanic.

Austria, spre exemplu, intenționează să extindă sfera de aplicare a impozitului pentru publicitate. Cota de impozit de 5% ar urma să se aplice începând cu anul 2020 și asupra veniturilor din publicitatea online obținute de companii care generează vânzări globale mai mari de 750 de milioane de euro, cu cel puțin 25 de milioane de euro generate din Austria.

Cehia a anunțat recent că ar dori să implementeze măsuri de impozitare a companiilor digitale, deși anul trecut erau reticenți în ceea ce privește introducerea soluției pe termen scurt propusă de către CE, argumentând că ideea de impozitare a profiturilor întreprinderilor printr-o taxă indirectă este complet nouă în multe sisteme fiscale europene. Totuși, presiunea bugetară a făcut ca Cehia să își reconsidere poziția, iar conform unui comunicat de presă emis de către Ministerul de Finanțe din Cehia, se are în vedere taxarea următoarelor trei tipuri de activități întreprinse de companiile care prestează servicii digitale: plasarea publicității pe o interfață digitală, furnizarea de interfețe digitale care permit utilizatorilor să interacționeze și să faciliteze furnizarea de bunuri sau servicii între utilizatori și vânzarea de date colectate asupra utilizatorilor și a activității acestora pe interfețele digitale. Conform aceluiași comunicat, propunerea legislativă va institui o taxa de 7% ce se va aplica companiilor cu o cifră de afaceri globală de peste 750 de milioane de euro. În plus, se menționează că se va stabili și un prag minim al cifrei de afaceri din Republica Cehă, astfel încât această taxă să cuprindă companii mari care operează în mod activ pe piața din Cehia. Aceste măsuri ar urma să se aplice din vara anului 2020, când cel mai probabil, OCDE va publica soluția globală.

Concluzie

Actualele măsuri unilaterale privind impozitarea serviciilor digitale ridică probleme atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere tehnic. Astfel, există îndoieli cu privire la compatibilitatea acestora cu tratatele privind evitarea dublei impuneri, Constituțiile țărilor, chiar și cu legislația europeană și cu privire la eficacitatea inspecțiilor autorităților fiscale asupra contribuabililor stabiliți în afara UE. Mai mult, aplicarea unilaterală creează unele discrepanțe și fragmentează piața unică europeană.

Având în vedere importanța subiectului, efectul pe care îl poate avea asupra economiei și numărul tot mai mare de inițiative unilaterale, înțelegem urgența implementării unei soluții globale. În același timp, însă, credem că soluția convenită ar trebui să fie uniform aplicată, de preferabil la nivel internațional și să ofere certitudine și încredere în aceste măsuri fiscale pe termen lung.

Un articol semnat de Andreea Mitiriță, Partener, PwC și Teona Braia, Consultant, PwC