​INTERVIU Daniel Dăianu: Sistemul fiscal român este profund inechitabil. Cei care ne dau lecții cum să fie un regim optim ar fi bine să ne ajute să combatem profit-shifting-ul masiv

Eu consider că sistemul fiscal din România este inechitabil și nu pe ici pe colo… Este profund inechitabil, a declarat profesorul Daniel Dăianu, într-un interviu acordat HotNews.ro, precizând că trebuie să creștem veniturile bugetului. „Nu merge numai prin restrângere de cheltuieli. Lărgirea bazei de impozitare și o colectare mai bună pot aduce probabil câteva procente din PIB în plus în câțiva ani”, a spus el. Am discutat în cadrul interviului pornind de la unele teorii economice, precum cea ricardiană, din care reiese că o creștere a datoriei astăzi se va vedea în taxare în viitor. Ce ar fi dacă piețele ar pierde încrederea în politica bugetară văzând deficite mari persistente?

Declarațiile foarte pe scurt:

• Economii emergente “nu pot da copy paste” la politici neconvenționale practicate de economii dezvoltate, nici utilliza inflația, cursul de schimb pe scară largă

• Noi nu putem clona practici din țări dezvoltate, care au musculatură financiară mare

• De aceea trebuie să ne reducem deficitele

• Dacă rata de creștere economică medie (de-a lungul unor ani) ar fi insuficientă, mai mică decât rata dobânzii cerute de finanțatori, datoria publica nu ar fi sustenabilă

• Credința că soluția este intrarea rapidă în zona euro, cum susțin unii, este o naivitate (vezi în text de ce)

• Am crescut în mod prea rapid venituri personale în sectorul public mărind deficitul structural, deși trebuie spus că salariile personalului medical trebuiau crescute în mod substanțial pentru a atenua hemoragia de capital uman.

• Trebuie regândit sistemul fiscal, care implică lărgirea bazei de impozitare, eliminarea de portițe (loopholes) și, eventual, modificarea unor cote/impozite.

• Dacă vrem să reziste democrația, să fie atenuate tentații autoritariste, iliberale în societățile noastre, trebuie să căutăm ca sistemul economic să fie cât mai echitabil și aceasta trebuie să se vadă și în regimul fiscal

• Conformarea voluntară este un deziderat mai degrabă, decât mecanism în sine eficace.

• Dacă nu există un regim clar de descurajare, pedepsire, a evaziunii și concurenței fiscale neloiale (tax avoidance) nu va fi posibil. Conformarea nu se rezolva prin simple îndemnuri.

REPORTER: Deficitul a crescut mai mult, va fi mare și anul ăsta. Dacă ne uităm la unele teorii economice (precum și la cea ricardiană), ar trebui, în viitor, după ce se termină criza asta (urcă datoria), să avem o creștere a taxelor (ori, în cel mai bun caz, o reașezare a taxelor – eliminarea facilitatilor – marirea bazei de impozitare).

Cum vedeți un astfel de… deznodământ, ca să-i spun așa, la finalul crizei?

Ce adesea este omis este că pentru economii vulnerabile contează, ultimamente, mărimea datoriilor în general; mă refer și la datorii private din perspectivă sistemică, macroeconomică. Piețele se uită la îndatorarea externă globală a unei țări. Cum s-a văzut în numeroase episoade de criză financiară, valutară, în economii emergente (Asia, America Latina, etc.), îndatorarea privată excesivă duce și ea la finantare externă a unei economii tot mai dificilă. Datorii private pot deveni “contingent liabilities”, pasive ascunse pentru bugetul public.

Datorii publice și private au crescut mult după 2009, în numeroase țări. Dacă avem în vedere că există o cauza extraordinară, Pandemia, este de gândit că avem de-a face cu un șoc temporar, cu cheltuieli excepționale nepermanente. Vor fi sechele, efecte persistente al Pandemiei și crizei economice, care pot să așeze economii naționale pe o traiectorie de creștere diminuată. Nu mai comentez aici “stagnarea seculară” din țări dezvoltate, care are explicații de ordin structural.

Ce contează finalmente este să se revină la creștere economică cât mai curând și ca ajustarea deficitelor să fie cât mai putin forțată, prin stabilizatori automați și reducerea cheltuielilor excepționale legate de lupta cu Pandemia. Însă este nevoie de un alt tip de creștere, într-o altă paradigmă, care să țină cont de constrângeri ecologice, demografice, sociale.

Sunt dezavantajate evident economii ce au deficite structurale mari, care au datorii publice și private excesive.

Teza că pericolele nu sunt mai mari în privinta sustenabilității datoriilor având în vedere scăderea ratelor de dobânzi pe piețele financiare, pe fondul unor tendințe de ordin structural în economiile dezvoltate (teza sustinuta de Olivier Blanchard și altii), este de judecat cu circumspecție. Din mai multe ratiuni:

• Cele mai multe economii emergente au slăbiciuni instituționale și de track record privind credibilitatea politicilor; există frecvent grad de dolarizare/euroizare semnificativ pe piețele lor interne, care complică relatia între mișcarea cursului de schimb și stabilitatea financiară, accentuează riscuri;

• Are loc fuga capitalului, a lichidităților, în momente dificile; sunt bani care urmăresc valorificarea de diferențiale de randament pe termen scurt.

• Activele pe care le au la dispoziție pentru a răspunde la șocuri sunt mai puține; este ca și cum o familie cu avere modestă are argintărie mai puțină de vândut în momente de ananghie

• Accesul la finantare este mai limitat, cu rigori mai aspre

Una peste alta, economii emergente “nu pot da copy paste” la politici neconvenționale practicate de economii dezvoltate, nici utilliza inflația, cursul de schimb pe scară largă pentru a atenua presiuni în balanta de plăți din cauza supra-îndatorării.

Cum aminteam mai înainte, există acum impactul pandemiei și era firesc ca deficite să explodeze peste tot în Europa; și datorii publice au crescut cu peste 10% din PIB în numeroase țări. Regulile fiscale în UE sunt dezactivate și pentru 2021-22. (vezi deficitele din prognoza FMI, World Economic Outlook, aprilie 2012).

Romania are însă de realizat o corecție graduală a deficitului bugetar în urmatorii ani din cauza unui deficit structural mare, care precede criza sanitară și economică din 2020; acest deficit era peste 5% din PIB în 2019. Ar trebui să ajungem la deficit în jur de 3% din PIB la orizontul anului 2024 nu numai fiindcă opereaza EDP (procedura de deficit excesiv), ci și pentru ca prudența bugetară dictează așa ceva.

Operează pentru economia noastră și pericolul non-liniarităților, care se manifestă la șocuri de anvergură.

Concret, daca rata de creștere economică medie (de-a lungul unor ani) ar fi insuficientă, mai mică

decât rata dobânzii cerute de finanțatori, datoria publica nu ar fi sustenabila. Eu simplific raționamentul, fiindcă în ecuație intervin inflația și cursul de schimb. Comparăm rate de creștere a PIB nominal cu rata de rata dobânzii cerute la finantare. Dar, în esență, relația este aceeași: între rata creșterii economice și rata dobânzii.

De aceea trebuie să controlăm deficitele, să absorbim resurse europene cât mai bine. Romania nu are acum o problema cu datoria publica (ajunsa la 47,3% în decembrie 2020), ci cu deficitul bugetar.

Nu suntem în zona euro, care ar anula riscul valutar și unde am beneficia de operațiuni neconventionale al BCE care să reducă mult diferențiale de randamente cerute la obligațiuni suverane –cum se întâmplă cu randamentele la obligațiuni italiene, sau spaniole, portugheze față de

cele al Germaniei. Dar nu puteam fi în zona euro cu politicile bugetare prociclice… cu deficite așa de mari.

Deficite mari pun presiune pe cursul de schimb, pot destabiliza economia. Iar leul nu este monedă forte, de rezervă.

Să ne imaginam: Ce ar fi dacă piețele ar pierde încrederea în politica bugetară văzând deficite mari persistente?

Bani ar ieși din țară, ar trebui ca BNR să înăspreasca vârtos politica monetară, ceea ce ar provoca o recesiune nedorită, dar inevitabilă. O crestere economică “negativă”, o revenire la o creștere pozitivă “suferinda”, ar lovi în perspectiva de sustenabilitate a datoriei publice. O accentuare a euroizarii ar exprima fuga de leu. S-ar intra într-o spirală rea.

Repet, noi nu putem clona practici din țări dezvoltate, care au musculatură financiară mare. Putem avea unele interventii, cum s-a făcut pe piata financiară secundara, cu operațiuni limitate repo. De aceea trebuie să ne reducem deficitele, să căutăm să absorbim cât mai multe resurse europene, să avem un buget cât mai robust, cu venituri mai mari, o economie mai putin vulnerabilă.

Credința că solutia este intrarea rapidă în zona euro, cum susțin unii, este o naivitate fiindcă acolo ajungi dupa ce vei fi petrecut cel putin 2 ani în Mecanismul Cursurilor de Schimb (MCS2), iar în această antecameră intri dupa ce realizezi consolidarea bugetară. Nici în Uniunea Bancara nu poți ajunge înainte de consolidarea bugetară, care este esențializată de aducerea deficitului bugetar sub 3% din PIB în mod sustenabil. Iar 3% este un reper numai (impus de ieșirea din EDP), întrucât deficitul ar trebuie să fie în jur de 1% din PIB (faimosul MTO).

Ca sa revin la un leitmotiv al răspunsului meu: noi nu ne permitem să facem ce fac alte țări dezvoltate, bogate, ce au monedă de rezerva ca monedă proprie.

REPORTER: Deficitul de azi (ca termen general), nu credeți că înseamnă taxare mâine?

Creșterea veniturilor fiscale și bugetare (care includ pe cele nefiscale) este necesară nu numai pentru că avem nevoie de corecție bugetară, care, nota bene, nu se poate face numai prin restructurare/reducere de cheltuieli, fie și graduală.

La Consiliul Fiscal am făcut evaluări și ultima noastră opinie privind proiecția bugetară arată că pe partea de cheltuieli s-ar putea realiza numai o jumătate din necesarul de corecție a deficitului pentru a-l apropia de ținta de 3% din PIB în perioada 2021- 2024.

În 2021 țintele de deficit cash și ESA (metodologia europeană) sunt realizabile și vor fi ajutate de rebound-ul creșterii economice, probabil de între 5-6% în acest an și inflația ce se conturează; ce contează pentru deficit este dinamica PIB-ului nominal în raport cu cifrele pentru cheltuieli și venituri bugetare. Lucrurile sunt mai dificile după 2021 dacă va avea loc o încetinire a creșterii economice.

Să avem în vedere că am început razboiul cu Pandemia având un deficit mare, care a crescut în 2020. Acest deficit structural, deși este o mărime estimată (nefiind direct observabil, ca și output-gap-ul) are relevanță în analiza economică.

Există rațiuni serioase să acceptam că ceea ce eu consider a fi un deficit structural în sens mai larg este mai mare; ma refer la subfinanțarea cronică a sănătății publice și a educației publice.

Ce se alocă cumulat la noi pentru aceste sectoare, ca pondere în PIB anual, este cu mai mult de 3% inferior mediei din UE; iar a compara cu ponderi în buget este o aiureală având în vedere că, după Irlanda, care este un paradis fiscal, avem cele mai joase venituri fiscale (și bugetare) din UE (vezi graficul de mai jos cu date Eurostat pentru 2019). Ungaria, Cehia, Polonia, țări cu ale căror economii ne comparăm cel mai adesea, au venituri fiscale, fiecare, în jur de 36% din PIB. Este drept că au alte sisteme de impozitare, dar diferența față de nivelul de circa 27% în România este frapantă.

Este obligatoriu să mărim veniturile fiscale/bugetare cu câteva procente din PIB în următorii ani –să le ducem la peste 30% din PIB, pentru a ajuta corecția bugetară și pentru a consolida bugetul în vederea asigurării de bunuri publice esențiale (sănătate publică, educație publică, infrastructură fizică).

Cum dorim mai multe investiții în infrastructura fizică tot așa să gândim pentru sănătate și educație, care înseamna investiții în capital uman. Mai avem și problematica schimbărilor de clima, ca amenintare existențială.

O colectare mai buna, inclusiv prin digitalizare și reforma a ANAF poate aduce venituri fiscale suplimentare semnificative; dar nu se poate miza numai pe exhortații în acest scop. Conformarea voluntară este un deziderat mai degrabă, decât mecanism în sine eficace. Dacă nu există un regim clar de descurajare, pedepsire, a evaziunii și concurenței fiscale neloiale (tax avoidance) nu va fi posibil. Conformarea nu se rezolva prin simple îndemnuri.

Eu consider că sistemul fiscal din Romania este inechitabil și nu pe ici pe colo… Este profund inechitabil. Există multe portițe (loopholes) și nici nu se poate vorbi de un “flat tax”, o cotă unică. Sunt și inechități mari în sistemul de pensii și salarizare.

Nu cred că se va putea evita regândirea sistemului de impozitare personală. Argumentul că flat-taxul (ce nu exista în fapt) este mai ușor administrabil este “self-serving”. Cei care ne dau lectii cum să fie un regim optim ar fi bine sa ne ajute să combatem profit-shifting-ul masiv.

Cei care în România au blamat fenomenul de profit-shifting, de “optimizare fiscală” nu au fost priviți cu ochi buni de reprezentanți ai mediului de afaceri. S-a și bătut monedă pe faptul că ar pleca capitalul din țară… Ce spun aceștia acum, când și Trezoreria Americană este înverșunată împotriva arbitrajului fiscal; și fosta administrație americană pusese ochii pe profiturile externe ale unor multinaționale, care se derobau de obligațiile față de fiscul american.

FMI și OCDE, guverne europene, Comisia Europeană gândesc în mod similar. Unii să ia aminte la ce spune repetat comisarul Paolo Gentiloni. OCDE de ani de zile arată că practici ale multor companii mari au erodat baza de impozitare, au ascuns profituri cuvenite statelor. Chiar premierul Florin Cîtu amintea că banca unde a lucrat i-a propus să își ia bonusuri printr-un vehicul special. Și sunt convins ca nu este caz singular. Lecția Pandemiei, când multe companii, peste tot în lume, au cerut sprijin de la guverne adâncind deficite bugetare, ar trebuie să fie tema de reflecție și acțiune.

REPORTER: Ce ar trebui făcut? Creșterea taxelor sau mărirea bazei de impozitare?

Dacă ai creștere economică sustenabilă și o poziție tare a balantei externe, dacă ești competitiv, nu ai cum să ajungi în necaz cu datoria publică; deficitele se reduc, sunt sustenabile.

O imagine mai corectă a situației bugetului public o dă balanța sa primară, adică scăzând din balanța operaționala (deficitul operațional) serviciul datoriei.

Aici noi avem o problemă majoră deoarece de ani de zile, bugetul nostru public a revelat deficite primare de peste 2% din PIB. În UE, avem probabil cel mai înalt deficit primar. Contează totodată pe ce se duc cheltuielile bugetului; dacă sunt finanțate în mod adecvat sectoare de bază, sau nu ai veniturile bugetului public mâncate în mod excesiv de cheltuieli curente (vezi graficul de mai jos).

Noi am și crescut în mod prea rapid venituri personale în sectorul public mărind deficitul structural, deși trebuie spus că salariile personalului medical trebuiau crescute în mod substanțial pentru a atenua hemoragia de capital uman.

Deci trebuie să creștem veniturile bugetului; nu merge numai prin restrângere de cheltuieli. Lărgirea bazei de impozitare și o colectare mai buna pot aduce probabil câteva procente din PIB în plus în câțiva ani.

Colegi economiști avansează cifre de 4, chiar 5% din PIB venituri suplimentare pornind de la ineficiența colectării. Adică largire de bază și o colectare mai bună. 5% mi se par excesiv de optimist. Ar fi desigur grozav să fie posibil.

Trebuie regândit sistemul fiscal, care implică lărgirea bazei de impozitare, eliminarea de portițe (loopholes) și, eventual, modificarea unor cote/impozite.

Când am propus o taxă de solidaritate în 2020, în toiul Pandemiei, mulți au strâmbat din nas. Eu m-am gândit la o taxă temporară, destinată sprijinirii, în principal, a celor care își pierd locul de muncă, să ajutam mai ales IMM-uri. O asemenea taxa s-ar fi aplicat la toți cei care depășesc un nivel anume al venitului personal, indiferent că sunt bugetari sau în mediul de afaceri.

Vedem că peste tot în lume câștigă teren ideea de a impozita venituri și averi mai mari pentru a ușura povara datorilor publice, a deficitelor. Aici nu este vorba de populism, ci de realism, să fim cu picioarele pe pământ. Când de decenii există un “race to the bottom” în plata impozitelor de către unele persoane și nu puține companii, care au și reușit să influențeze decizii de politică economică/fiscală în folosul propriu, are sens să avem în vedere reformarea regimurilor fiscale, coordonare pe plan internațional.

Când am sugerat și un “windfall gain tax”, de aplicat celor care au câștigat în Pandemie (fiindcă sunt sectoare care au câștigat mult…), am avut în vedere tot sprijinirea firmelor care suferă mult. O asemenea idee este și ea vehiculată în străinătate.

La noi este catalogata drept haiducie, văzută ca socialism voalat. Dar ce să spună oamenii care nu se gândesc decât la buzunarul propriu, sau nu pot ieși din ochelarii fundamentaliști cu care judecă. În fond, și NGEU este o forma de solidaritate la nivelul Uniunii. În UE sisteme naționale de impozitare au în vedere și principiile de coeziune, de solidaritate. Și mă refer la partide politice la stânga și la dreapta spectrului democratic. Din păcate, în societatea românească gradul de solidaritate este foarte jos.

Dacă vrem să reziste democrația, să fie atenuate tentații autoritariste, iliberale în societățile noastre, trebuie să căutăm ca sistemul economic să fie cât mai echitabil și aceasta trebuie să se vadă și în regimul fiscal.

Planul Național de Redresare și Reziliență

PNRR poate aduce anual plus de 2,5% din PIB la bugetul public, care are carente majore:

• venituri mici (la coada UE cu 31% din PIB; in regiune cu 3-10% din PIB mai mari);

• deficit structural mare pe care l-am amintit.

Cu absorbție la nivel înalt, investițiile publice (ce includ și banii ce vin prin bugetul UE) pot ajunge la 7,5-8% din PIB, maxim în ultimii 10-15 ani. Ar conta mult pentru a atenua impactul Pandemiei asupra creșterii economice potențiale; cu realizare 50% din potențial absorbție investițiile publice ar fi între 6-6,5% din PIB.

Importanța PNRR se vede și din impactul pe care îl poate avea asupra creșterii potențiale a PIB. O absorbție anuală de resurse europene în plus în medie de 2,5-3% din PIB, în următorii ani, ar putea atenua considerabil impactul negativ al Pandemiei; dacă admitem un coeficient al capitalului de, să zicem, de 3, efectul pozitiv asupra PIB potențial ar putea fi de 0,8-1%. Sunt cifre pur ilustrative, dar sugestive. Desigur că mult contează unde se duc banii, ce efecte de antrenare au.

REPORTER: Ar trebui atacată datoria, peste vreo 4 ani, realizând excedente?

Datoria publică, dacă va rămâne în jur de 60% din PIB poate fi sustenabilă dacă:

• avem deficite publice sustenabile (catre medium term objective/MTO)

• dacă balanța externă este mai puternică, cu finanțare fără probleme

• dacă încrederea în leu continuă să crească

• dacă ratingul României va trece de BBB

Este bine ca finanțarea să se facă cat mai mult pe piața internă, fiindcă a lua bani pe piețele externe implică vulnerabilități legate de riscul valutar. O constrângere majora însă este subțirimea pieței financiare interne și limitele de expunere ale băncilor pe obligațiunile suverane ale României.

Dacă economia noastră va reuși să se transforme, să se “înverzească”, digitalizeze, dacă vom investi mai mult în capital uman, va deveni mai robustă. Sigur ca trebuie să dezvoltam infrastructura fizică.

Împreună cu venituri fiscale/bugetare superioare vom putea rezista mai bine la șocuri adverse. Și dezvoltarea capitalului autohton pe baze sănătoase (prea multe firme au capitaluri proprii negative, nu sunt bancabile) ar conta mult.