Italia – bolnavul Europei (de Emil Stoica)
Italia este o destinatie turistica de ne-egalat: de la Roma Antica la Piemonte, la Alpi si la Mediterana.
Italia este si o putere economica mondiala: face parte din G8, PIB-ul pe locuitor este de 4-5 ori mai ridicat decat in Romania.
Italia exceleaza in domenii diverse si este cunoscuta, la nivel global, prin calitatea produselor sale, comunitatea de afaceri din Italia se mandreste de asa-numitul “Made in Italy”. De la Ferrari la Barilla, de la Versace si Armani la Bulgari – toate acestea sunt marci de lux, sunt “made in Italy”.
Economia Italiei se bazeaza mai degraba pe firme mici si mijolocii decat pe firme mari. Numarul firmelor italiene este de doua ori mai mare decat cele din Marea Britanie, de exemplu.
Serviciile publice in Italia, de la strazi si pana la scoli sau asigurari medicale sunt la standarde internationale, mult peste cele din Romania. Insa astfel de servicii vin cu un cost: cel economic.
Italia este bolnavul economic al Europei: rata de crestere economica s-a aflat in ultimii 3-4 ani sub cea a SUA sau a altor tari din Europa, cum ar fi Marea Briatanie, Franta sau chiar si Germania.
Datoria publica se afla la cel mai ridicat nivel din intreaga UE, la peste 100% din PIB. Daca nu ar face deja parte din zona euro, probabil ca Italiei i-ar mai trebui vreo cateva decenii pana cand sa se califice pentru aderarea la zona euro (pentru Romania, de exemplu, limita de sus a datoriei publice este la 60% si, la aceasta ora, avem chiar mai putin de jumatate din aceasta limita).
Productivitatea a stagnat in ultimii 4-5 ani, dar salariile au crescut mult peste cresterea productivitatii, facand ca Italia sa piarda din competitivitate. De aici si rezultatele extrem de modeste in cresterea PIB. Iar Italia nu mai are resursa de care a dispus de la razboi si pana la aderarea la UE – si anume reducerea, prin decizia guvernului – a valorii lirei italiene.
Poate si din cauza asta, multi lideri politici (printre care si dl. Bossi de la Lega Nord, dar si reprezentanti ai partidului Forza Italia al domnului Berlusconi) au propus iesirea din zona euro. Desigur, ideea a fost vanduta alegatorilor italieni ca o masura impotriva cresterii preturilor.
Caci, ca orice politician incompetent, si cei din dreapta italiana au gasit raspunsul in afara tarii lor si nu in rezultatele activitatii lor de guvernanti.
In ultimii ani insa un aspect este pozitiv – reducerea generala a somajului, dar si acest fenomen se datoreaza reglementarii situatiei lucratorilor straini ilegali (700.000 au fost regularizati in 2003) precum si datorita situatiei demografice asemanatoare Romaniei (cu generatii mai noi mai putin numeroase decat generatiile care ies la pensie).
Dar, desi somajul a scazut, totusi gradul de ocupare al fortei de munca este doar de 55% – fata de peste 70% in Marea Britanie sau in tarile Scandinave – si asta pentru ca multe femei decid sa ramane acasa.
Italia este o tara care insa nu se poate reforma. Grevele din domeniul public sunt extrem de dese iar servicii publice cum ar fi transportul in comun sunt intrerupte de greve mai multe saptamani pe an, cu efecte negative asupra economiei.
Italia este bolnava de birocratie. Si e bolnava de lipsa de reforma: atat in domeniul pensiilor cat si in domeniul legislatiei muncii, mult prea rigida. Exista o vorba in Italia, o tara catolica unde este greu sa divortezi. Cu toate astea, este mai usor sa divortezi decat sa dai afara un angajat care nu-si indeplineste atributiile de serviciu.
Italia se afla si printre tarile membre UE cu cea mai mare economie gri, se estimeaza ca PIB-ul nefiscalizat este de aproape 25% din PIB-ul declarat.
Nu este de mirare, daca e sa ne gandim la numeroasele legi de regularizare a muncii la negru prestate de imigranti (peste 2 milioane in ultimii 15 ani) sau la amnistiile din domeniul imobiliar (cu peste 500.000 de case construite abuziv in ultimii 10 ani) sau la amnistiile fiscale care au atras miliarde si miliarde de euro sa fie repatriate din Elvetia. Legea este aproximativa in Italia.
Fiind o tara cu o economie gri insemnata, corporate governance-ul este extrem de … aproximativ. Nu este de mirare ca intreprinzatori italieni au avut succes intr-o economie cu relatii de coruptie asemanatoare – cum e cea romaneasca.
Daca e sa ne uitam pe lista intreprinzatorilor straini, italienii, grecii, arabii si turcii sunt pe primele locuri; insa ei provin din tari cu un sistem de corporate governance extrem de scazut.
Democratia in Italia este si ea aproximativa. O singura persoana, dl. Berlsuconi, controleaza 50% din mass media Italiana. El este si fostul prim ministru (moment in care, controland RAI, controla de fapt 90% din mass-media italiana). Dl. Berlusconi a schimbat legile in functie de propriile sale interese si in apararea sa in fata acuzelor procurorilor (practic, dl.
Berlusconi putea sa amana la infinit judecarea cauzelor legale in care era implicat) sau pana cand gasea niste judecatori care ii erau pe plac.
Viata politica italiana nu are practic partide de centru: exista numai partide de stanga / extrema stanga (atat presedintele Italiei cat si presedintele parlamentului sunt membri ai partidului comunist) sau de extrema dreapta (Lega Nord si, partial, Alleanza Nazionale) – aliati de guvern cu dreapta apropiata de biserica catolica (care se implica prea mult in viata politica italiana).
Oare guvernul italian nu are nicio responsabilitate in ceea ce priveste modul in care se comporta intreprinzatorii tarii lor in strainatate? Nu. Nu exista o lege asemanatoare celor din SUA sau Marea Britanie care interzic firmelor americane sau britanice de a mitui functionari din tari straine.
Oare guvernul italian nu are nicio responsabilitate fata de familiile strainilor care lucreaza in Italia, legal sau ilegal? Daca un strain lucreaza legal, oare ce se intampla cu familia lui acasa? Ce se intampla cu copiii, cu batranii lasati in tara de origine? Iar daca lucreaza ilegal, ii sunt respectate drepturile? Ce se intampla daca are loc un accident de munca? Ce se intampla cu familia lui
lasata in tara de origine? Ce se intampla cu tara respectiva in sine? Are suficiente fonduri? Am citit ca guvernul Romaniei va trimite ofiteri de politie si magistrati in Italia pentru a ajuta autoritatile italiene.
Cine ii plateste totusi? Daca romanii decid sa plece afara si isi lasa copii si parintii acasa, cine plateste scoala pentru copii si pensiile pentru batrani? Si, in plus, cine plateste salariul ofiterilor si magistratilor trimisi in Italia?
Italienii se plang ca strainii le iau locurile de munca. Insa ei nu se ocupa cu muncile grele, din constructii, din intrebrinderi chimice sau cu ingrijirea propriilor batrani (care sunt ingrijiti de “stranieri” care au abandonat proprii lor parinti acasa) sau de ingrijirea copiilor italienilor (desi aciasi “stranieri” si-au abandonat proprii copii in tara de origine).
Deci, unde este responsabilitatea Italiei, ca forta economica mondiala?
Ca romani, nu avem drept de vot in Italia. Insa, ca cetateni europeni, putem pune aceste intrebari la nivelul parlamentului European. Daca PIB ar fi declarat in intregime, daca legile in Italia ar fi respectate de autoritatile italiene, daca economia ar fi reformata, atunci am avea o UE mai prospera si chiar un buget al UE mai mare. Sper ca europarlamentarii romani sa ridice aceste chestiuni.
INTERVIURILE HotNews.ro