Ivona a coborât de pe tocuri și s-a dus să predea româna la o școală de la țară. „Eu venisem cu un gândul că nu contează care este nivelul, eu voi face niște miracole”

Să fii profesor la țară sau în orașele mici e cu totul altă poveste decât a fi profesor în școlile bune de la oraș. Avea să afle din plin asta o profesoară de română, Ivona Munteanu, când a ajuns la Budești, Călărași, scrie site-ul Școala 9. Profesoara spune într-un interviu că dacă n-ar fi fost rețelele de profesori ale unor ONG-uri, probabil ar fi renunțat.

„A fost o experiență foarte puternică. Tocurile, pentru cei care nu au citit textul (publicat în antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte”, n.red.), erau un soi de așteptări foarte nerealiste despre ce ar trebui să însemne educația.  De aceea, eu nu-i judec pe cei care vorbesc despre educație bazându-se eventual pe experiență de la o școală centrală din București sau dintr-un oraș mare. Experiența din educația din rural sau din orașele mici – Budești era un oraș mic – când nu ai acces la ce se întâmplă acolo, poți să înțeleg că ți se pare o altă lume cu totul. 

Și atunci, eu venisem cu un gândul că nu contează care este nivelul, eu voi face niște miracole. Ori miracolele nu se întâmplă așa, de pe-o zi pe alta. Venisem și eu un pic cu o energie de salvator care mi-a fost dezamorsată treptat și bine că s-a întâmplat așa. Și mai ales, venisem fără să am idei, cum se spune, despre care sunt nevoile pentru care sunt acolo. În pregătirea din Teach fusesem avertizată, știam că nu o să fie trandafiri în calea mea când ajung în clasă. Numai că realitatea din clasă a fost cu mult peste așteptările pe care mi le creasem. 

Și ce m-a dat jos de pe tocuri au fost de fapt elevii mei. Fiind acolo o comunitate foarte mare de romi, a trebuit să fac eforturi foarte mari ca orele să fie relevante. Când discutam despre părțile de vorbire, spre exemplu, am ajuns să le duc texte din articole despre meciurile care aveau loc cu o seară în urmă.

Și eforturile astea de a face învățarea să fie relevantă și să aibă sens pentru ei, pe mine, într-adevăr, m-au crescut foarte mult ca profesor și m-au făcut să fiu, cred, mai conectată cu nevoile lor.

Eu am terminat un liceu bun, am terminat o facultate bună și era foarte greu să înțeleg dificultățile de învățare ale unei persoane. Eu nu m-am confruntat cu asta și a fost, dacă vrei, și un exercițiu de empatie.

Și ca eu să-mi dau seama și care e nivelul la care e, ca să-l pot sprijini a fost într-adevăr un exercițiu în care n-aveai cum să stai pe tocuri. Pur și simplu, trebuia să te apropii de el și să înțelegi, nejudecându-l, unde e, de fapt, problema și cum poți să intervii. 

Dar sunt foarte recunoscătoare, cred că avem nevoie toți să ne dăm jos de pe tocuri când avem așteptări nerealiste”.

Mai multe, în interviul de pe Școala 9.